(continuare de AICI)
Tinerii îşi găsesc tot mai greu identitatea şi valoarea. Poate părea o afirmaţie pripită în condiţiile în care sunt (încă) atât de mulţi tineri care se afirmă în zilele noastre. Şi totuşi…
Nevoia de recunoaştere este caracteristică omului care îşi ştie cât de cât valoarea, indiferent de nivelul ei. Este omeneşte normal să ne dorim cu toţii să fim apreciaţi pentru ceea ce suntem sau pentru ceea ce facem. Din nefericire pentru mulţi, nu aşa stau lucrurile şi din punct de vedere duhovnicesc. În acest domeniu ar trebui să ne intereseze mai mult recunoaşterea din partea singurului care poate aprecia obiectiv valoarea noastră: Dumnezeu.
Este dureros să constaţi că lucrurile care aveau o exprimare cât de cât moderată în trecut se acutizează pe zi ce trece. N-am uitat că şi eu am purtat plete în pofida interdicţiilor. N-am uitat nici de blugii evazaţi. Şi, în general, n-am uitat de teribilismele oarecum explicabile ale adolescenţei (o, dacă le-aş povesti numai pe ale mele!). Dar acelea erau jocuri copilăreşti faţă de ceea ce se petrece astăzi. Dacă pentru cei „din lume” există o oarecare posibilitate de a explica aceasta, atitudinea tinerilor din biserici, care se străduiesc cu toate mijloacele pe care le au la dispoziţie să iasă în evidenţă, ea este în mare parte inexplicabilă.
E suficient să sacrifici o jumătate de oră pe Facebook pentru a te întreba care este deosebirea dintre un tânăr din biserică şi unul din afara ei. Fetele postează acelaşi gen de fotografii care ţipă după admiratori, băieţii se afişează în posturi sau, mai ales, cu dialoguri de „macho.”
Ceea ce e dureros în toate aceste ipostaze pe care le pun tinerii la dispoziţie, acele selfie-uri de care pomeneam în titlu, este că ele sunt un strigăt. Un strigăt care spune: „Hei! Sunt aici! Nu-i aşa că sunt frumoasă? Nu-i aşa că sunt grozav?”. Ceea ce demonstrează criza de identitate este faptul că şi după ce ajung să aibă „un admirator privat”, adică un prieten, fetele continuă să posteze acele fotografii. Nu le este suficientă admiraţia prietenului. Aceea nu e identitate! Nu-mi este suficent că sunt „cineva” pentru el, eu trebuie să fiu cineva pentru toţi! Dar cine sunt de fapt, nu ştiu. Constatam împreună cu un păstor că aproape toţi vor să fie lideri. Nu contează în ce, important e să fie cineva care să ştie că el e… şeful/şefa! Ajungeam, de exemplu, cu un foarte apropiat colaborator într-ale muzicii din biserică, şi asta nu o dată, la concluzia că… toţi „ştiu” să cânte! Dacă până nu de mult se spunea că „tot românul s-a născut poet”, cred că ar trebui revizuită afirmaţia!
Bun, vă veţi întreba ce au toate aceste lucruri cu ceea ce se petrece în mediul evanghelic. Iată în continuare câteva lucruri:
– tinerii ajung să caute acele biserici în care barierele sunt cât mai puţine. Nu te întreabă nimeni cum te îmbraci. Rezultatul? Pot să o fac în aşa fel încât să atrag atenţia asupra mea! Nu te opreşte nimeni să dansezi atunci când se cântă (nu-i aşa, şi David a dansat în faţa chivotului!). Rezultatul? Acelaşi ca mai înainte!
– tinerii ajung să frecventeze bisericile care oferă un mediu mult mai facil pentru afirmare, indiferent dacă am cu ce să mă afirm. Este suficient să asculţi majoritatea grupurilor de „laudă şi închinare” de prin biserici ca să-ţi dai seama că elementul cel mai important, dorinţa de a-L lăuda pe Domnul, lipseşte. Nu lipsesc însă toaletele şi ochii daţi peste cap! Că muzica lipseşte, nu mai vorbim. Dar, odată ajuns într-un asemenea grup, ai o identitate. Nu mai eşti un oarecare!
– tinerii caută bisericile în care activităţile sunt pe primul loc. Predici mai puţine, ieşiri sau întâlniri diverse cât de multe. Aşa se ajunge ca în curând să fim nevoiţi să reducem numărul serviciilor religioase la unul singur pe săptămână, dar să avem tot mai multe întâlniri extra-bisericeşti. De ce? În biserică, la predică, sunt unul dintre mulţi. În afara ei, pot fi cineva!
– tinerii sunt încântaţi să descopere prin mesaje facile că Domnul este „la dispoziţia lor”, asta însemnând că sunt „cineva”, un „cineva” căruia i se îndeplinesc nevoile după placul lor. Harul devine un „slujitor”!
– tinerii aleg acele biserici în care li se oferă forma de închinare care le convine şi de care sunt dependenţi. Doctrina devine un element secundar, de cele mai multe ori subordonat scopului şi nu invers. Îmi place muzica, sunt dependent de ea? Voi alege acea biserică în care, azi-mâine, şi predicile vor fi cântate? Îmi place dansul? Iată că s-au găsit oameni care să satisfacă şi această preferinţă?
Ceea ce este tragic este nu atât faptul că tinerii cad pradă acestor tentaţii, cât faptul că persoane mature (din păcate nu şi spiritual!) profită de această stare de lucruri! De altfel, sunt absolut convins că există o cunoaştere foarte exactă a fragilităţii teologice a tinerilor, a nevoii lor de identificare cu ceva, şi de acest lucru se folosesc tot felul de „inovatori” teologici. Profitând de cunoaşterea redusă a adevărului biblic, aceştia oferă tinerilor o Scriptură „feliată”, în care sunt folosite versete şi pasaje aranjate într-un „puzzle” atrăgător, liniştitor, în mijlocul căruia tronează un Isus iubitor, îngăduitor, care nu mai judecă lumea, ci o acceptă în baza unei simple afirmaţii de genul „Isus e prietenul meu”. Dispare, aşadar, grija acelui Isus care va judeca lumea cu dreptate! Cum să-Şi judece prietenii, nu-i aşa?
Mă întreb, şi vă întreb, oare nu a sesizat nimeni preponderenţa tinerilor în aceste biserici apărute ca ciupercile după ploaie? Oare de ce?
Cât de mult înţelegem căutarea tinerilor?
Cât de mult înţelegem nevoia lor de identitate?
Îi iubim satisfăcând „mofturi” de care se vor dezice ei înşişi la vremea maturităţii, sau îi condamnăm în baza unei iubiri prost înţelese, prost aplicate, mai degrabă alintare decât iubire?
Este nevoie de mult tact şi răbdare ca să-i duci spre vârful muntelui. În niciun caz folosind poteci nemarcate! S-a spus că toate potecile de pe munte duc spre vârf! Eroare! Am trăit mai mult în zone muntoase şi am putut constata „pe viu” că multe duc în râpe sau în tufişuri încâlcite. Sunt potecile făcute de… capre!
cetatea de piatră 
Foarte bine punctata problematica tinerilor de azi. Trendul „fast-food” s-a adaptat si la nivel de biserici, astfel s-a format o gandire de tipul – „fast-church”. Tendinta de a folosi harul ca o resursa de satisfacere a nevoilor personale este tot mai accentuata. Chiar pana acolo incat, in bisericile unde merg, daca stai bine material se considera ca Domnul ti-a dat „har”, te-a validat ca om cu credinta puternica. Caracterul iese din discutie. Astfel s-a format o generatie de oameni extrem de firesti dar cu posibilitati bune financiare. Paradigma „harul ca ajutor” de a deveni mai firesc(in loc de spiritual) devine tot mai trendy.
Aşa e, Romulus! Partea proastă e că din cauza faptului că tinerii sunt mai vulnerabili la ideea succesului „fulgerător” devin la fel de vulnerabili şi la ideea „harului instant”!
Am impresia că se merge de multe ori printre tineri, în biserică, pe un principiu destul de egoist- ei cu ei (cei maturi), noi cu noi, ei cu treaba lor și cu regulile lor(bătrânii), noi cu ale noastră. Vina este că, de mici, în biserica au fost mai mult spectatori decât actori, la care se mai adaugă gândirea părințiilor care trag speranțe că poate într-o zi se întorc și ei cu toată inima la Domnul și într-un fel îi obligă pe irascibilii adolescenți să meargă la adunare. Părinții devin foarte îngăduitori ca nu cumva tinerii să se simtă foarte tare scoși din mediul și anturajul lor, și astfel lor să nu le mai facă plăcere să vină la biserică. Să vină băiatul meu la adunare și cu creastă (așa se cere în lume), că doar Domnul nu se uită la păr (așa se amăgesc și încearcă sa se dezvinovățească singuri). Nu ii o problemă că te-ai machiat, vopsit, pus unghiile, fusta ii cum ii, tocurile sunt de 17 cm, doar Domnul tot la inimă se uită. Domnul se uită la inimă,dar tot din adâncul ei izvorăște starea ta exterioară, unde sunt smerenia, modestia, compasiunea și blândețea?! Într-o măsură pe care doar Domnul o știe, sunt de vină și conducătorii bisericilor, unii sunt foarte stricți, încât fetele se ascund pe stradă pentru simplul fapt ca sunt la școala și nu au fustă, iar ea cât pe ce să dea ochii cu păstorul (caz concret istorisit de soția mea). Alte fete, în loc să îmbrace fusta de biserică, o îmbracă pe cea de majoretă… Conducătorii bisericilor, de regulă, trag speranțe că poate, poate părinții observă ținuta sau, după caz, comportamentul și în conformitate cu bunul simț bisericesc, că vor lua atitudine, însă părinții sunt bucuroși că tinerii vin la biserică și nu vor să îi scoată din carapacea lor lumească,. Cam așa se învârte cecul vicios, atât în comportament, cât și în aspect.
Aşa… şi la toată treaba asta (mă refer mai mult la comportament) vine unul ca… Marinel şi încearcă să compenseze lipsa de educaţie de acasă! Rezultatul? Marinel devine un nesuferit pentru cei admonestaţi (şi dacă îi admonestezi într-un mod glumeţ!), iar pentru părinţi unul care „se amestecă” în educaţia „prinţului/prinţesei” familiei!
Vorbesc din experienţă, Cosmin, şi tu ştii asta! 😀
Da se stie ca Marinel este un nesuferit, s-a dus vestea 😀 . Problema este ca nu te las singur intr-o astfel de ipostaza 🙂
Am ştiut eu că nu sunt singur! 😀
Prietenul la nevoie se cunoaste, draga Marinel 😀
Incorect, Romulus! În zilele noastre proverbul sună altfel: Prietenul ANEVOIE se cunoaşte! 😀
„Vina este că, de mici, în biserica au fost mai mult spectatori decât actori” – foarte bine spus Cosmin. Functiile, in Trupul lui Cristos, s-au redus la doua, trei, astfel ca cei care nu predica, nu canta sau nu sunt pastori cred ca ei nu au ce face in Biserica. Paradigma este intretinuta si de predicatori, care nu arata cate lucruri se pot face in Biserica. Acele slujbe fac parte din gama celor foarte visibile, dar exista o multime de lucruri vitale care trebuie facute in Trup. Vad multi tineri care, desi au crescut in Biserica, nu sunt convertiti.
Chiar am auzit marturia unui corist care la 30 de ani s-a intalnit, pentru prima data cu Domnul Isus, a marturisit ca realitatea sa exterioara era de crestin, dar universul lui interior nu avea nici o tangenta cu Dumnezeu. Exterior era un adolescent bine crescut, activ in cor, dar pe plan intern nu stia cine este Dumnezeu. Este atat de gresit faptul ca nu se pune, decat un accent minor, pe faptul ca poti fi nascut in familie de crestini iar tu poti sa fii necrestin.
Cred, ca in Biserica, exista un procent bun de tineri care nu au nici o tangenta cu Domnul Isus, ori consecintele sunt foarte clare. De ce sa ne miram ca senzualitatea urla din toate celulele tinerilor? De ce sa ne miram ca nu isi asculta parintii, decat partial, sau deloc? Fara o transformare interioara crestinismul este doar unul de blazon si nu de constiinta. Mai are rost sa mentionez ca si unii parinti sunt la fel de straini de o constiinta schimbata ca si copii lor care nu s-au intalnit inca cu Domnul? Este atat de usor sa vezi cum sta cineva cu pocainta uitandu-te la cum reactioneaza la stari extreme. Recent am vazut reactiile unora care sunt membrii de „elita” in Biserica. Aparentele arata ca sunt crestini buni, dar, desi sunt la o varsta adulta, sunt complet lipsiti de capacitatea de iertare, sunt lipsiti de bunatate, chiar si de una fireasca. Ce copii pot sa iasa din astfel de parinti?
O alta chestiune interesanta legata de tinerii din biserica este cea a ucenicizarii. Stiu ca acest concept este considerat învechit in lumea evanghelica moderna. Cunosc valoarea acestui lucru pentru ca la randul meu am fost ucenicizat. Primii pasi in viata de credinta mi-au fost indrumati cu grija de un frate, imediat dupa ce m-am convertit. Cativa ani, daca bine retin, saptamanal ma intalneam ca sa imi explice Biblia, nelamuririle pe care le aveam, problemele pe care le observam. Semana foarte bine cu orele de meditatie pe care le iau elevii la diverse materii. Pentru mine acest tip de ucenicizare era meditatie de viata spirituala. Era o persoana matura spiritual si mi-a oferit un grad de confidentialitate maxim. Astfel am reusit sa imi calibrez simtirile, trairile, gandurile in acord cu Biblia.
Urmarind predicile transmise online, am reusit sa imi formez o privire de ansamblu a ce se predica in bisericile importante din tara. Facand comparatia cu subiecele atinse si problematica tinerilor de azi, as indrazni(cu tot respectul fata de predicatori si pastori) sa afirm ca se reuseste, cu multa dibacie, evitarea subiectelor importante, a problemelor acute din viata tinerilor. Ori prea putini tineri sunt oameni cu o scanteie de „genialitate spirituala”(dati-mi voie sa folosesc o astfel de expresie) ca sa se descurce cu toate obstacolele pe care le intalnesc.
Efectul de bumerang, al problemelor nerezolvate corespunzator la momentul aparitiei lor , este ca la aparitia lor ulterioara, cel in cauza va adopta automat solutia adoptata prima data. Daca prima data nu a reusit sa rezolve problema minciunii, spre exemplu, in situatiile care vor urma, tanarul, va continua sa batatoreasca drumul pe care a mers prima data. Minciuna, privita la nivel psihologic, este un joc atractiv de-a v-ati-ascunselea cu imaginea personala. Falimentele fiecaruia dintre noi ne reduc imaginea publica si ne forteaza sa suportam consecintele, ori o solutie simpla este ascunderea adevarului dupa masca cuvintelor. Acest joc de-a v-ati-ascunselea prinde exceptional de bine, astfel ca ratingul in anturaj ramane bun, iar noi putem convietui cu falimentele personale. Tanarul prins in acest joc al mastilor va iesi cu mare dificultate din acest tipar, pentru ca ii ofera confort la un pret convenabil. Ramificatiile acestui subiect sunt foarte mari, dar o analiza clara, bine calibrata n-am intalnit aproape deloc in biserici. Trebuie facuta exegeza, trebuie predicat tematic, dar a nu cobora niciodata la esenta problemei, face ca un tanar sa stie doar ca minciuna este pacat si sa nu aiba habar de complexitatea schemei acestui fenomen. La fel cu sexualitatea, este un subiect extrem de important pentru tineri(si nu numai). Cine sa te educe? Unde? Carti? Sunt foarte putine de calitate. Tinerii invata sexualitatea si problematica atractiei din societate, internet si tv. Adica tot ce invata se poate rezuma in „sexualitatea libera este pacat, dar este o satisfactie majora, iar Dumnezeu ne iarta”. Nimic mai gresit, nimic mai rau. Ar fi extrem de multe de zis, dar nu este locul si timpul.
Gama de subiecte este forte mare, raspunsurile sunt foarte sumare si putine. Inafara de prof Emil Bartos nu am vazut pe nici un predicator important sa discute clar, explicit despre problemele stringente.
Foarte corecte observaţiile! Cât despre prof.Bartoş, el chiar este o excepţie printre mulţii păstori şi profesori care caută mai mult să placă tinerilor decât să-i consilieze în mod onest, chiar dacă vor fi probleme care dor! Nu pot decât să mă bucur că, evident, cu deosebirile de rigoare, şi pastorul nostru, Vasi Duma, are o abordare onestă în relaţiile cu tinerii…
Trebuie să recunosc că oameni, pastori în care am crezut m-au dezamăgit în ultima vreme. De frică să nu-şi piardă popularitatea în rândul tinerilor au ajuns să „le cânte în strună”, promovând o evanghelie dulceagă şi cu arome de Coca-Cola! 😦
Dacă îi întreb, replica este ceva de genul. „Dar, ce? Vrei să-i pierdem?” Întrebarea mea este: „Dar aşa pentru ce şi pentru cine îi câştigăm?”
Sa ii piarda de unde? De la cotizatia duminicala? Isus nu a zis ucenicilor :”Atunci Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”” ? Oare ce e mai important sa fie pierduti de la cotizatia duminicala sau de la Imparatia Cerurilor? Tocmai de asta am niste reprosuri la dependenta de sistemul de plata al cultului. De exemplu ce te faci daca ai niste sefi, ca cei de la ITP, de care depinzi financiar si profesional? Trebuie sa predici crislamul(la inceput sub forma mascata) altfel zbori din functie si iti incepi cariera de muncitor necalificat in constructii. De obicei teologii de profesie nu sunt specializati pe altceva, ca atare, daca vor reprofilare, trebuie sa inceapa de la nivel zero. Ori asta este o mare incercare in societatea contemporana. Sunt foarte atent sa vad cand (si sub ce forma) vor incepe pastorii si predicatorii penticostali sa predice crislamul. Cu siguranta nu o vor face clar si pe fata, la inceput, dar vor introduce erezia one baby step at a time.
Dragă Marinel, am să încerc să depăşesc momentul ăsta atît de bine expus de tine şi frumos completat cu ideile comentatorilor tăi. După cum ştii, eu locuiesc într-o regiune plină de mănăstiri. În centrul tîrgului, se înaţlă o biserică albă. Cînd e cerul senin şi albastru, e o bucurie să o priveşti. E curată, modestă şi armonioasă. Duminică dimineaţă e multă lume care vine la liturghie, oameni de toate vîrstele. Se îmbracă frumos şi curat. Se simte aerul de sărbătoare. Chiar şi moşnegii care fac safteaua primei beri de dimineaţă la cîrciuma din colţ sorb din halbă cu decenţă. Din interiorul bisericii, ale cărei uşi sunt larg deschise, se aude slujba, în surdină. La mănăstiri, mai ales vara, vin oameni de pretutindeni, inclusiv tineri. Nevoia de Dumnezeu s-a menţinut constantă, chiar dacă lumea, în general, a luat-o la vale. Sunt tineri cuminţi şi tineri rebeli. Unii provin din familii nevoiaşe, alţii dintr-un mediu înstărit. Unii au viitor, alţii nu. Unii caută un duhovnic, alţii se mulţumesc cu ce le oferă anturajul. Ce vreau să spun cu asta? Biserica lor nu e agresivă ca a nostră. Noi i-am acuzat pe ortodocşi de toate relele. Acum multe din relele acelea s-au adunat în curtea noastră. Pe tineri nu-i păcăleşti nici cu muzică, nici cu dans, nici cu marjorete, nici cu băieţi macho, cum i-ai numit tu. Tinerii au un simţ deosebit de acut al autenticului. Detectează cu mare uşurinţă falsul, ipocrizia, impostura. Bisericile noastre au devenit o anti-şcoală pentru tineri. Pastorul ar trebui să fie um model de sinceritate, de eleganţă şi stil; de înţelegere şi compasiune; de modestie şi smerenie socială. Ai unul aşa şi răstorni biserica. De ce se duc la carismatici, la barbosu sau mai ştiu eu unde? Pentru că acolo se mimează mai bine, pentru că piesa e mai veselă şi predica mai simplă. Pentru că acolo se inventează o nouă religie şi tinerii sunt lăsaţi să creadă că participă direct la naşterea unei lumi noi. Toate generaţiile au gîndit la fel, atîta doar că acum oferta e mai bogată şi ştiinţific alterată.
Pingback: Machografie | Vindecătoru
„De ce se duc la carismatici, la barbosu sau mai ştiu eu unde? Pentru că acolo se mimează mai bine, pentru că piesa e mai veselă şi predica mai simplă. Pentru că acolo se inventează o nouă religie şi tinerii sunt lăsaţi să creadă că participă direct la naşterea unei lumi noi. Toate generaţiile au gîndit la fel, atîta doar că acum oferta e mai bogată şi ştiinţific alterată.”
Frumos spus! Nevoia de semnificatie, probabil, este cel mai puternic motor motivational. Cand te poti considera un pionier al unei noi religii, devii, brusc, o persoana cu merite deosebite. Pana sa iti dai seama ca experimentul la care ai luat parte este gresit trece foarte mult timp, si, probabil, drum de intoarcere nu mai exista.
Frate Marinel,
Şi articolul de faţã continuã trata problema spinoasã, numitã tinerii!
Aveţi dreptate sã faceţi afirmaţiile de mai sus, cunoaşteţi problema/problemele suficient de bine şi deasemeni puteţi sã oferiţi, sfaturi, dacã vi se cere.
Întrebarea pe care mi-o pun este: cât la % este vinovatã biserica faţã de aceastã problemã? 80%? 90% sau mult mai puţin? Îi putem acuza DOAR bisericii indiferenţa faţã de tineri şi problemele lor sau mai existã şi alţi vinovaţi?
Îi putem acuza şi superficialitatea faţã de relaţiile tineri vs bãtrâni? Îi putem acuza complicitatea în cazuri de rebeliune? Tãcerea? Neadaptarea?Oboseala? Neimplicarea?
Dacã biserica e tânãrã, ca a noastrã, îi poţi face aceste reproşuri. La noi ai o singurã familie cu vârsta de 60, o alta de 50 de ani si restul sub 45 de ani.Suntem cam 120 ( cu aproximaţie) cu vârste cuprinse între 19-45 ani.O bisericã tânãrã, cu mulţi tineri, prea tineri zic eu.N-avem modele, în mod concret.Bãtrânii sunt bãtrâni( dar simpatici şi ancoraţi în Cuvânt) şi dupã cei mai mulţi legalişti. O mânã de oameni îi ascultã, restul fac de capul lor.Din pãcate. Bagajul cunoştinţelor de acasã pentru unii e suficient.Iar cã îşi fac de cap, e problema lor.
Dar familia?Care e rolul ei?
Faptul cã acasã au fost discriminaţi şi ignoraţi, ei cred cã şi în bisericã sunt trataţi la fel.Faptul cã au fost în familie înjosiţi, umiliţi, dispreţuiţi cred cã şi biserica gândeşte la fel despre ei şi deci se comportã ca atare.Neîncrederea şi nesiguranţa îi transformã aşa.Nu te mai miri de pozele de pe facebook ori tuiter 😦 , nu te miri de ţoale. Tinerii ãştia nu au primit dragoste, afecţiune şi deci „ţipã” dupã atenţie.Nu le-a spus nimeni cât valoreazã şi nici ei nu au gãsit pacea şi implinirea pe care numai Cristos o dã oricui o cautã sincer.
Dacã familia respectiv biserica nu îi implineste o cautã acolo unde o gãseşte.Şi din pãcate existã destule oferte frumos ambalate dar pline de stricãciuni.
Fratele Romulus spunea de comitetul ce îi cautã pentru colectã.Adevarat!La noi s-a intamplat asta!Dar sã îi întrebe ce sunt cu pozele de pe fb, nimic.Sau de „mersul prin centru” nici atât!Nu se mai spune adevãrul şi nici curaj nu mai au mulţi pentru cã şi ei sunt cum sunt.La asemenea model asemenea atitudine.Dacã le spui te atacã şi te considerã judecãtor!Dacã taci, devi complice.
Dacã biserica are modele şi bãtrâni, dacã familiile sunt creştine, nu ai decât sã reproşezi tinerilor pentru atitudinea lor.Şi sã-i sancţionezi cu dragoste prin intelepciunea datã de sus!
Domnul sã ne ajute.
Frumos spus, Tabita, „să-i sancţionezi cu dragoste”. Sper că nu e involuntară formularea. Eu obişnuiesc să spun „dă-i o palmă cu 1 Corinteni 13!” 🙂
Pingback: Căutare, necăutare şi „selfie” – Carismatici, neo-carismatici sau… altceva? (VI) | cetatea de piatră
Pingback: Hiturile verii la vegheaza.com (1) | Vegheaza!