Bate fierul… ca să priceapă iapa!


Disclaimer: Rog cititorii să înţeleagă şi să accepte că postările legate de ceea ce se petrece în ultima vreme în mediul evanghelic românesc, trimiterile la „fenomene” precum Adoram, Harvest-Metanoia, Râul vieţii, Râul trezirii şi destul de multe altele, nu vizează lideri sau persoane, chiar dacă, într-o mai mare sau mai mică măsură, persoane în carne şi oase se află în postura unor adevăraţi „cai troieni” pentru multe „ciudăţenii religioase” care sunt importate, în general, pe „filiera americană”. Avem în vedere fenomenele care se petrec în aceste mişcări, obiectivele mai mult sau mai puţin vizibile şi declarate, implicaţiile asupra mediului evanghelic şi, în cea mai mare măsură, asupra păstrării unei credinţe autentic nou-testamentale.

Poveste (reală): Era perioada tezelor în acel liceu, ca de altfel în toată ţara. Urma teza la chimie. Elevilor li se spusese că vor primi un subiect legat de un anume element chimic, despre care vor trebui să scrie tot ce au învăţat.
Puşa era o elevă foarte isteaţă, dar deloc disciplinată în ceea ce priveşte învăţatul. Avea ea materiile preferate, la care se prezenta excelent, dar şi materii pe care le considera „de rang inferior” şi la care se străduia doar atât cât să obţină notele de trecere. Între acestea din urmă se număra şi… chimia.
Având în vedere teza care bătea la uşă şi tematica indicată, Puşa a declarat cu nonşalanţă şi curaj: „Doar n-am înebunit să învăţ toate elementele chimice. Eu îmi aleg unul şi, dacă pică ăla, e ok. Dacă nu… ghinion!” Şi a ales… plumbul.
A venit ziua tezei, profesoara a intrat în clasă, a pus catalogul pe catedră, a verificat prezenţa şi dacă toţi elevii sunt pregătiţi şi a scris mare pe tablă… „Fierul”.
Ghinion!
Şi totuşi, Puşa a lucrat întreaga oră la teza ei. A scris mai mult de patru pagini.
Colegii aveau să afle mai târziu cum a arătat acea teză. N-are rost să fie redată. Merită citat doar începutul ei, care a sunat cam în felul următor: „Fierul ca fierul, dar să vedeţi… plumbul!” Şi teza continua cu tot ceea ce, conştiincios, învăţase ea despre subiectul ales.

De ce mi-am amintit şi am reprodus această poveste, precizez, reală?

Pentru că, urmare unei postări neobişnuit de dezbătute pe acest blog, m-am aşteptat ca vocea cea mai autorizată care s-a implicat în discuţii, un om pe care îl apreciez şi îl respect în cel mai mare grad, teolog redutabil, să se pronunţe tranşant în legătură cu problemele ridicate de acea postare, să ofere o poziţie personală vizavi de chestiunile care ridicau o serie de întrebări etc.

Am fost surprins să constat că, sub motivul că discuţiile luaseră o direcţie greşită, fratele Daniel Brânzei, căci despre dânsul este vorba şi în contribuţia dânsului îmi pusesem mari speranţe, a decis să se retragă.

Nu de tot. Căci, şi aici veţi înţelege de ce amintirea acelei povestiri de mai sus, pe blogul dânsului a apărut destul de repede o replică. Un fel de… fierul ca fierul, dar să vedeţi plumbul.

Într-un fel, i-am dat dreptate. Categoric că trebuie să ştim despre ce vorbim. Numai că… eu nu despre asta vorbeam! Mă amuză de multe ori stilul pe care îl adoptă unii oameni atunci când vor să eludeze o problemă. De regulă, soluţia este devierea către un alt subiect şi, de cele mai multe ori, acesta trebuie să fie neapărat unul extrem de complex, ca să existe certitudinea că interlocutorii se vor împotmoli în subiectul respectiv!

Totuşi, pentru că am găsit materialul publicat acolo foarte util, l-am pus deoparte cu intenţia de a-l traduce (blogul meu este preponderent în limba română!). N-am reuşit acest lucru decât ieri. E foarte posibil ca, datorită vitezei cu care l-am tradus, să conţină şi greşeli. Dar, întrucât există şi articolul original pe blogul fratelui Brânzei, lucrurile expuse acolo pot fi clare. Şi, aşa cum am spus, utile.

Voi reda mai jos traducerea acelui material (vă avertizez că este unul destul de lung şi îmi cer iertare pentru efortul la care vă supun!), apoi voi încheia cu câteva considerente, folosind acelaşi principiu: fierul ca fierul, dar să vedeţi plumbul!

Pledoaria în favoarea cesaţionismului stă în picioare
by Tom Pennington
Pastor-Teacher, Countryside Bible Church, Southlake, Texas

Când Grace to You mi-a cerut să prezint probele biblice privind cesaţionismul la conferinţa Strange Fire, în octombrie trecut, am fost foarte încântat de această oportunitate.

Deşi sunt un cesaţionist convins şi am abordat această problemă în propria biserică, am petrecut câteva luni studiind Scriptura şi citind literatura de specialitate din ambele perspective ale acestui controversat subiect. Dar n-a durat mult până ce euforia mea iniţială s-a transformat într-un sentiment de descurajare.

Problema n-a constat (aşa cum susţin unii continuaţionişti) în faptul că nu există suficiente dovezi biblice pentru a predica o oră despre cesaţionism. Problema mea a fost absoluta risipă de material biblic. M-am confruntat cu o decizie dificilă în a alege între cele două ispititoare opţiuni: să folosesc ora ce mi-a fost alocată pentru a dezvolta un argument sau să prezint un scurt sumar al argumentelor principale. Ambele variante erau pline de locuri alunecoase şi de prăpastii periculoase. Dacă m-aş fi concentrat şi axat pe prezentarea unui singur argument, persoanele neinformate din ambele tabere ar fi ajuns la concluzia că cesaţionismul insistă pe o unică variantă, ca o singură coardă ce scoate o singură notă. Iar dacă aş fi încercat să cuprind toate argumentele principale, ar fi însemnat să abandonez atât punctele cruciale, cât şi contrapunctele oarecum asemănătoare secvenţelor editate dintr-un film, ca şi cum aş fi lăsat anumite găuri într-un argument care nu are de fapt nici o gaură. Dacă aţi ascultat mesajul meu la conferinţa Strange Fire, ştiţi că am optat în cele din urmă pentru cea mai puţin păguboasă dintre cele două rele, respectiv a doua variantă.

În lumina dificultăţii acelei decizii am fost de-a dreptul fascinat de reacţiile la problema biblică pe care am prezentat-o. Cesaţioniştii au scris spunând că această conferinţă le-a întărit încrederea în Scriptură, dar am aflat şi de carismatici practicanţi, cărora li se spusese că nu există argumente biblice în favoarea cesaţionismului, că au fost tulburaţi de ceea ce au văzut în bisericile lor. Prin harul lui Dumnezeu, ei au participat la conferinţa Strange Fire, adevărul pe care l-au auzit a avut ecou în inima lor şi ei s-au îndepărtat de mişcarea carismatică pentru totdeauna.

Sincer vorbind, o bună parte din opoziţia manifestată online a fost mai degrabă călduroasă şi fără prea multe răbufniri. Unii critici au fost într-o atât de evidentă auto-apărare încât nici nu necesitau sau meritau un răspuns argumentat. Printre cele mai apreciate şi îngrijite răspunsuri primite la problema cesaţionismului, cea mai remarcabilă este critica lui Andrew Wilson. Câteva aspecte aflate de ambele părţi ale subiectului mi-au sugerat să răspund la problemele pe care le-a ridicat el. Aşadar, asta voi face în cele ce urmează.

În mod surprinzător, Wilson dedică prima jumătate a criticii sale pentru a apăra argumentele obişnuite în favoarea continuaţionismului pe care eu le-am menţionat în treacăt în introducerea mea. În primul rând el citează argumentele sumarizate de Tim Challies, pentru ca apoi să le apere. Drept urmare, am să citez această sumarizare a lui Challies şi apoi porţiunile cheie ale criticii lui Wilson.

(1) Noul Testament nu spune că darurile miraculoase au încetat. Dar pe de altă parte nici nu spune că nu vor înceta. Wilson răspunde:

„Sarcina de a dovedi stă greu pe umerii celui ce ar vrea să plaseze o pauză la sfârşitul perioadei Noului Testament, pentru simplul motiv că în toată Scriptura schimbările substanţiale în modul de a comunica al lui Dumnezeu cu oamenii – şi cesaţionismul postulează o schimbare substanţială – sunt limpede transmise.”

Dar au existat, în realitate, două uriaşe schimbări la sfârşitul perioadei Noului Testament, schimbări pe care şi cei mai carismatici (inclusiv Wilson) admit că pot fi observate din Noul Testament şi nu sunt clar anunţate printr-un pasaj scos în evidenţă în mod strident. Aceste două schimbări sunt (1) sfârşitul apostolatului unic şi (2) sfârşitul revelaţiei canonice. Atunci când carismaticii îşi afirmă şi susţin poziţia împotriva cesaţionismului, ei supun aceleiaşi raţionări şi tema succesiunii apostolice şi a continuităţii revelaţiei canonice.

(2) 1 Corinteni 13:10 – ei (continuaţioniştii) spun că aceasta înseamnă că doar atunci când Cristos se va întoarce vor înceta darurile parţiale ale vorbirii în limbi şi prorociilor. Aceasta presupune că darurile continuă. Dar aceasta este o interpretare discutabilă. La acest argument, Wilson răspunde:

„Proba carismaticilor aici (1 Corinteni 13:10) este extrem de solidă (iar consensul copleşitor al erudiţilor în comentariile lor confirmă acest lucru). Pentru Pavel, acel „în parte” (prorociile, vorbirea în limbi, cunoştinţa) va înceta la venirea a ceea ce este desăvârşit (întoarcerea lui Cristos, când Îl vom vedea faţă în faţă). Nu prea există multă incertitudine acolo.”

Avem aici de-a face atât cu o supraevaluare, cât şi cu o direcţionare eronată. Este o supraevaluare, sau supralicitare pentru că o simplă trecere în revistă a comentariilor vor scoate la iveală cel puţin zece posibile interpretări privind ce este acel „în parte”. Şi este o direcţionare eronată prin faptul că majoritatea carismaticilor ignoră faptul că în cea mai mare parte a istoriei bisericii textul acesta a fost folosit în principal pentru a argumenta ămpotriva continuării darurilor miraculoase. Recunosc, fără îndoială, că unii cesaţionişti au încercat să pună o prea mare greutate pe acest text. Dar este la fel de adevărat că mulţi carismatici, inclusiv Wilson cu citatul de mai sus, încearcă să facă acelaşi lucru în apărarea lor.

(3) Noul Testament vorbeşte doar despre perioada bisericii şi astfel (continuaţioniştii) argumentează că darurile care au început în perioada bisericii trebuie să continue cât timp durează ea. Ei spun că noi împărţim în mod artificial această perioadă în vremuri apostolice şi post-apostolice. Dar şi ei fac acest lucru prin faptul că nu cred că funcţia apostolică este continuată. Wilson scrie:

De fapt, un mare număr de carismatici nu cred deloc în acest lucru. Mulţi cred, din raţiuni subliniate în recentul meu articol din JETS (The Journal of the Evangelical Theological Society), că până şi în perioada Noului Testament au existat martori oculari ai învierii (cei doisprezece, Pavel, Iacov, dar şi oameni care n-au fost martori ai evenimentului dar care fac referire la el (Apolo, foarte probabil Barnaba, Sila, posibil Timotei şi aşa mai departe) şi că în vreme ce categoria martorilor oculari s-a oprit la Pavedl, cealaltă categorie nu s-a oprit.” Aici, mărturisesc, am fost dezamăgit personal de Wilson. Comentariile sale arată că fie n-a citit decât o versiune parafrazată a mesajului meu de pe site-ul lui Tim Challies, ori că n-a fost cu băgare de seamă, lucru care este deranjant la o persoană cu inteligenţa şi educaţia sa.

Dacă ar fi ascultat mesajul meu complet sau ar fi citit transcrierea lui, ar fi ştiut că am admis că cei mai mulţi carismatici nu cred că există apostoli martori oculari astăzi. Aceasta era punctul meu de vedere. Am spus în mod specific că în condiţiile în care carismaticii nu cred că există apostoli de acelaşi nivel cu Petru şi Pavel – şi cei mai mulţi carismatici nu cred – atunci şi ei împart perioada bisericii în două şi că ei asociază apostolia strict la perioada apostolică. Ei au devenit, în felul acesta de facto cesaţionişti măcar în parte.

Postularea unui al doilea rang de apostoli, aşa cum fac unii (lucru ce ignoră orice sens non-tehnic, fără legătură directă al cuvântului apostolos din Noul Testament) nu schimbă punctul de vedere. De fapt, protestul lor demonstrează acest punct de vedere. A existat o delimitare clară a diferenţei dintre erele apostolice şi post-apostolice. Iar prin acceptarea faptului că cel mai semnificativ indiciu al perioadei apostolice – Însuşi Isus Hristos care i-a numit şi i-a chemat să-I fie reprezentanţi oficiali – a încetat, carismaticii acceptă în mod tacit unul dintre principiile cheie ale cesaţionismului.

(4) 500 de milioane de creştini practicanţi care pretind a fi avut sau a avea experienţe carismatice nu pot greşi cu toţii. Dar, dacă acceptăm aceasta, atunci e logic că ar trebui să acceptăm minunile atestate de un miliard de catolici din lume. Adevărul este că peste 500 de milioane de oameni pot greşi. Wilson răspunde:

„Aceasta nu este o reprezentare corectă a oricărui argument carismatic. Bineînţeles că milioane de oameni pot greşi, de fapt, miliarde de oameni nu cred Evanghelia şi, practic, nici un carismatic nu contestă asta. O reprezentare mai onestă ar fi să se spună că, pentru a explica numărul enorm de experienţe miraculoase mărturisite de carismatici… un cesaţionist trebuie să recurgă la o grămadă de acuzaţii de fraudă, înşelăciune deliberată şi amăgire din rândul unor persoane extrem de informate critic, teologic, la cel mai înalt nivel.”

Afirmaţia mea nu este doar o reprezentare corectă a argumentului competent carismatic, ci este un foarte comun argument – deşi doar informal – al unor reputaţi autori şi erudiţi carismatici, precum şi al unor laici. Apelul la ceea ce Wilson numeşte „numărul enorm de experienţe miraculoase mărturisite de carismatici” nu face decât să întărească punctul meu de vedere. Trebuie să acuzăm mai mult de un miliard de romano-catolici de „fraudă, înşelăciune deliberată şi amăgire” pentru a respinge „minunile” lor, exact ceea ce biserica a făcut dintotdeauna, şi ceea ce bănuiesc că face chiar şi Wilson. În cazul în care carismaticii vor să susţină că numărul lor dă credibilitate „minunilor” lor, atunci ei trebuie să admită slăbiciunea unui asemenea argument.

După ce şi-a consumat jumătate din critica sa asupra argumentelor pe care cesaţioniştii le folosoesc ca să-şi apere opinia şi poziţia, lucru căruia eu i-am dedicat mai puţin de cinci minute, Wilson ajunge la argumentele primare pe care le-am prezentat.

Am început prin a defini cesaţionismul. Cesaţioniştii cred că nu este nici în planul şi nici modelul obişnuit al Duhului să dea daruri miraculoase creştinilor şi bisericilor de astăzi aşa cum a făcut-o în vremea apostolilor. În Scriptură găsim cel puţin şapte argumente privind încetarea darurilor minunilor. Din nou, pentru că Wilson citează sumarul făcut de Challies asupra punctelor mele de vedere, voi proceda şi eu la fel.

(1) Rolul unic al minunilor. Au existat doar trei perioade primare în care Dumnezeu a făcut minuni prin oameni special aleşi. Prima a fost cea a lui Moise, a doua a fost în timpul lucrării lui Ilie şi Elisei, iar a treia a fost prin Hristos şi apostolii Săi. Scopul primar al minunilor a fost întotdeauna acela de a întări credibilitatea celui care rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu – nu doar un învăţător, ci cei cărora li se dăduse în mod direct cuvinte din partea lui Dumnezeu. Wilson scrie:

„Cuvântul crucial aici, care apare de două şi este oarecum misterios în ambele ocazii este «primar». Unde anume în Biblie scrie că minunile lui Moise, Ilie sau Elisei sunt mai „primare” decât cele ale lui Iosua (despicarea apelor Iordanului şi oprirea soarelui din cursul lui nu-i rău!), ori Samuel (cel cu ciudata prorocie), ori David, Solomon, Isaia sau Daniel, ori, în privinţa asta, oricare dintre prorocii canonici (cei care, prin definiţia lui Pennington, exercită daruri miraculoase)?”

Înainte de toate, accentul nu este pus asupra faptului că Dumnezeu a făcut minuni direct – un lucru pe care l-a făcut după cum a ales, atât în perioada Vechiului Testament cât şi în cea a Noului Testament. În schimb, accentul cade asupra acelor epoci din istoria răscumpărării în care Dumnezeu a ales să dea oamenilor capacitatea de a face minuni. Este o deosebire între acordarea de către Dumnezeu lui Moise a capacităţii de a face minuni şi dăruirea directă de către El a puterilor supraomeneşti lui Samson. Samson a folosit puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu, dar n-a făcut niciodată vreo minune. Iar prorocia este un dar miraculos pentru că Dumnezeu Îşi revelează în mod miraculos adevărul Său oamenilor. Dar prorocul nu face nicio minune în sine.

Când verifici relatarea biblică este clar că au existat trei perioade principale în care au fost oameni care au făcut minuni. Din nou, Wilson pare să nu fi ascultat mesajul meu sau să fi citit transcrierea, pentru că prima perioadă pe care am menţionat-o n-a fost cea a lui Moise, ci aceea a lui „Moise şi Iosua.” Şi, cu toate că Dumnezeu a făcut minuni în timpul lucrărilor lui Samuel, David, Isaia şi Daniel, unde este dovada biblică a faptului că acestora li s-a dat puterea de a face minuni în felul în care Moise şi Iosua, sau Ilie şi Elisei au făcut? Faceţi o listă cuprinzătoare a minunilor făcute de om în Scriptură şi veţi vedea că lista aceasta sprijină acest punct de vedere. În mii de ani de istorie umană au fost doar aproximativ două sute de ani în care Dumnezeu i-a dat putere omului să facă minuni. Şi chiar şi în acei ani, minunile nu erau ceva obişnuit, evenimente cotidiene.

Wilson adaugă:

„Unde se spune că scopul «primar» al minunilor este întotdeauna de a întări credibilitatea celui care rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu? S-ar fi putut crede că scopul primar al exodului a fost să scoată poporul Israel din robie, că scopul primar al căderii Ierihonului a fost acela de a învinge vrăjmaşii lui Dumnezeu ori că scopul primar al distrugerii asirienilor a fost acela de a salva Ierusalimul şi aşa mai departe. Şi chiar dacă scopul «primar» al tuturor minunilor a fost autentificarea propovăduitorului, asta nu indică sub nicio formă că era singurul scop.”

Când Dumnezeu i-a acordat lui Moise – primul om care a făcut minuni – puterea de a face aceste minuni, El i-a dat acestuia o singură motivaţie: „Iată”, a zis Domnul, „ce vei face ca să creadă că ţi S-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” (Exodul 4:5). Am oferit mai multe alte exemple din Scriptură pentru a demonstra că scopul primar al lui Dumnezeu în acordarea puterii omului de a face minuni a fost acela de a-i valida pe aceştia ca mesageri ai Săi. Bineînţeles, Dumnezeu a folosit minunile lui Moise pentru a elibera Israelul din robia egipteană. Dar de ce i-a dat Dumnezeu lui Moise capacitatea de a face minuni în loc să-i elibereze El Însuşi pe israeliţi. Conform afirmaţiei lui Dumnezeu, aceasta a fost doar pentru a-Şi valida mesagerul. La Sinai, nimeni nu s-a îndoit că Moise vorbea din partea lui Dumnezeu. Uitaţi-vă la celelalte referinţe pe care le-am dat şi veţi găsi exact acelaşi model.

(2) Sfârşitul darului apostoliei. În două locuri din Noul Testament Pavel se referă la apostoli ca la unul dintre darurile pe care le-a dat Hristos Bisericii Sale (1 Corinteni 12:28; Efeseni 4). Cei mai mulţi creştini, inclusiv cei mai mulţi evanghelici carismatici, sunt de acord că nu mai există apostoli precum cei doisprezece, sau precum Pavel. Aşa că cel puţin unul dintre darurile Noului Testament – darul apostoliei – a încetat. Lucrul acesta înseamnă că există o diferenţă a lucrării Duhului între vremea apostolilor şi cea de azi, pentru că unul dintre cele mai miraculoase manifestări ale Duhului a dispărut odată cu trecerea perioadei apostolice. Odată ce sunteţi de acord că nu mai există astăzi apostoli de aceeaşi talie cu Petru şi Pavel înseamnă că acceptaţi că a existat o schimbare majoră în ceea ce priveşte darurile Duhului Sfânt între perioada apostolică şi cea post-apostolică. Unul dintre darurile Noului Testament cel mai des asociate cu minunile – darul apostoliei – a încetat.

Wilson răspunde:

„Argumentul acesta nu duce nicăieri: toţi sunt de acord că apostolii martori oculari au dispărut şi toţi sunt de acord că, să zicem, păstorii şi învăţătorii n-au dispărut. Doar dacă putem arăta că toate minunile Noului Testament, prorociile, vorbirea în limbi şi vindecările au fost făcute prin apostoli – ceea ce evident nu e cazul – atunci argumentul ar putea fi suficient de solid sau logic.”

Aici, argumentul lui Wilson nu e clar, dar pare să fie legat de un articol pe care l-a scris pentru Jurnalul Societăţii Teologice Evanghelice (JETS) în care el pledează în favoarea unei abordări a apostoliei pe două planuri. El susţine că cei doisprezece, Pavel şi câţiva alţii au fost „apostoli martori oculari”, şi că aceştia au dispărut. Există în schimb apostoli de un nivel mai mic care reprezintă continuarea darului Duhului acordat Bisericii.

Wilson concluzionează în articolul său din JETS în felul următor:

„În cadrul evanghelismului conservator a devenit un lucru obişnuit să se împartă apostolia în două simple categorii. Sunt Apostolii (cu majuscula A) lui Isus, care-i cuprinde pe cei doisprezece, Iacov, Barnaba, posibil Sila şi în cele din urmă Pavel: martori ai învierii, oficiali ai Bisericii, însărcinaţi personal de către Isus şi cu capacitatea de a scrie sau autoriza scripturile, pionieri în domenii noi, punând bazele bisericilor şi exersându-şi autoritatea asupra lor. Apoi există apostoli (cu literă mică) ai bisericii, între care Andronic, Iunia, Epafrodit, fraţii din 2 Corinteni 8:23 şi posibil Timotei, mesageri care au fost trimişi prin biserici, dar care nu apar ca martori oculari sau trimişi de Isus şi neavând capacitatea de a scrie Scriptura, de pionierat, de a pune bazele bisericii sau de a-şi exercita autoritatea asupra lor. Din acest punct de vedere, deşi există dezbateri ocazionale (la care ar trebui să corespundă, să zicem, categoria celor din Efeseni 4:11), este teoretic posibil să căutăm fiecare apariţie a cuvântului apostolos şi să-l clasăm direct într-una dintre cele două categorii.”

Opinia pe care Wilson o respinge mai sus nu este doar punctul de vedere comun al „evanghelismului conservator”. Este gândirea creştinismului istoric şi chiar a multor teologi carismatici. Wilson îşi încheie articolul său din JETS spunând că posibila referire la Apolo ca apostol, în 1 Corinteni 4:9, (lucru pe care îl susţine în tot articolul, dar nu-l dovedeşte nicicum) „poate… sugera că, conform cu Pavel, deşi apariţia lui Isus Cel înviat a încetat odată cu întîlnirea de pe drumul Damascului, apostolia n-a încetat” (sublinierea îmi aparţine). Cu alte cuvinte, poate că există o altă fucţie în Biserică – Apostoli de clasa a doua – care au continuat să existe după moartea lui Pavel şi a celor doisprezece.

Povara dovedirii acestei idei ciudate cade pe umerii carismaticilor. Concluzia lui Wilson, în care cea mai bună dovadă pe care e capabil să o ofere „poate sugera” un apostolat pe două niveluri e destul de greu să răstoarne o interpretare de două milenii prin Duhul. Argumentul cesaţionist bazat pe sfârşitul darului apostoliei rămâne în picioare.

(3) Natura fundamentală a apostolilor şi prorocilor Noului Testament. Noul Testament îi consideră pe apostoli şi proroci ca fiind temelia Bisericii (Efeseni 2:20-22). În context, este limpede că Pavel nu se referă aici la prorocii Vechiului Testament, ci la cei ai Noului Testament. Odată de apostolii şi prorocii şi-au terminat rolul lor în a pune temelia Bisericii, darurile lor s-au sfârşit. Wilson:

„Argumentul acesta se împotmoleşte în bancurile de nisip din Romani 12 şi din 1 Corinteni 12-14 în special, unde se presupune că bisericile experimentau prorocia în întâlnirile lor, totuşi fără ca aceste prorocii să slujească drept fundament pentru biserică pentru totdeauna sau să fie incluse în canon. Este limpede că există un rol fundamental al apostolilor şi prorocilor, despre care vorbeşte Pavel în Efeseni (2:20; 3:6), dar acest lucru nu implică în niciun fel nici că toate prorociile au încetat acum sau (evident) că vorbirea în limbi sau vindecările au încetat şi ele.”

Cei mai mulţi carismatici admit că „prorocii Noului Testament despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 2:20; 3:6” joacă un „rol fundamental.” Dar apoi, fără niciun suport scriptural, ei presupun că prorociile menţionate în Romani şi 1 Corinteni trebuie să fie prorocii inferioare. Oricum, dacă nu există două nivele de prorocii – lucru rămas nedovedit – atunci Efeseni 2 este definitoriu. Atât apostolii, cât şi prorocii au fost temelia Bisericii şi n-a fost vreo intenţie ca acest rol al lor să rămână.

(4) Natura darurilor miraculoase ale Noului Testament. Dacă Duhul Sfânt s-ar fi manifestat aşa cum a făcut-o în primul secol, atunci ne-am aştepta ca darurile să fie de acelaşi fel. Să luăm cazul vorbirii în limbi. La Rusalii, limbile vorbite erau deja în uz, existente, limbi ce puteau fi înţelese. Darul Noului Testament consta în vorbirea într-o limbă sau dialect cunoscute, nu într-o limbă extatică, aşa cum vedem oameni vorbind astăzi. Prorociile (care erau atunci infailibile) şi vindecările diferă în caracterul lor faţă de cele din perioada Noului Testament. Wilson scrie:

„Din nou, acest aspect atinge probleme serioase când vine vorba de 1 Corinteni 12-14, asupra căruia erudiţii cad în mare măsură de acord că se referă la vorbirea extatică şi la revelaţii profetice care trebuie cântărite sau judecate în loc să fie automat adăugate la canonul infailibil al Scripturilor.”

Contrar celor sugerate de Wilson, există mulţi lucrări şi comentarii ale specialiştilor care nu sprijină punctul de vedere ce susţine că 1 Corinteni 14 se referă la vorbirea extatică. Dar şi mai importantă este analogia Scripturii. Când Luca a scris cartea Faptele apostolilor, el a ştiut ce a scris Pavel cu şase sau şapte ani înainte în 1 Corinteni 14. Mai mult, Luca a ştiut ce se întâmpla de fapt în biserica din Corint. Totuşi, fără nicio reţinere, Luca defineşte vorbirea în limbi, scriind: „îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră” sau în propriul dialect (Fapte 2:7-8).

Wilson:

„Mai departe, să spui că vindecările diferă în caracterul lor este ca şi cum ai presupune ceea ce urmează să fie dovedit, în loc să-ţi susţii propriul argument: există nenumărate mărturii (multe le-am auzit personal) privind ochi orbi care au ajuns să vadă, urechi surde deschise, ologi care au umblat şi chiar şi despre morţi înviaţi, exceptând cazul în care cineva neagă veridicitatea unor asemenea mărturii asumându-şi teoria cesaţionistă (sau, bineînţeles, naturalismul).”

Este important să ne amintim că toţi creştinii cred că Dumnezeu poate reda vederea orbilor, auzul surzilor şi chiar să facă invalizii să umble. Dar problema cheie este dacă Dumnezeu încă mai dă oamenilor capacitatea miraculoasă de a-i vindeca pe alţii. Când vine vorba despre presupusele daruri moderne miraculoase de vindecare, există întotdeauna „mărturii la îndemână, iar cei care le cred „le-au auzit pe multe personal.” Dar există rare mărturii directe şi nu există nici o dovadă verificabilă a darului miraculos al vindecării şi cu atât mai puţin a capacităţii de a învia morţi!

(5) Mărturia istoriei Bisericii. Practicarea darurilor apostolice a cunoscut declinul chiar în timpul vieţii apostolilor. Până şi în cărţile scrise ale Noului Testament darurile miraculoase sunt menţionate tot mai puţin pe măsură ce data scrierii lor înaintează în timp. După perioada Noului Testament vedem că darurile miraculoase încetează. Ioan Hristostomul şi Augustin vorbesc despre această încetare în ceea ce îi priveşte. Wilson:

„Sunt două erori aici. Prima este că minunile sunt mai puţin menţionate în cărţile Noului Testament care sunt scrise mai târziu; cartea Faptele apostolilor este sigur scrisă după cărţile 1 Tesaloniceni şi Iacov şi foarte probabil după alte cărţi ale lui Pavel şi Petru, conţinând totuşi mult mai multe minuni (iar Ioan, printre ultimele cărţi, are una sau două minuni în ea, de asemenea!)”

Eu nu vorbeam despre facerea de minuni de către apostoli (2 Corinteni 12:12), aşa cum pare să sugereze Wilson, ci despre darurile miraculoase date unor alţi creştini decât apostolilor. Când urmăreşti practicarea darurilor miraculoase de alţii decât apostolii pe o succesiune a timpului din Noul Testament şi din scrisori, observi că menţionarea darurilor miraculoase suferă un declin al menţionării şi folosirii lor în timpul perioadei apostolice.

Wilson continuă:

„Cea de-a doua eroare este că vedem că darurile miraculoase încetează după Noul Testament; din nou se presupune ceea ce urmează să fie dovedit, în loc să fie susţinut propriul argument, asumând ideea că relatările ulterioare şi reacţiile la activităţile miraculoase sau profetice, de la Didahie şi montanişti încoace, sunt inexacte sau exagerate… În orice caz, acest fel de argument – că, de vreme ce un lucru dispare gradual din biserică pe durata primelor două sau trei secole, trebuie de aceea să fie invalid – ar trebui să lovească în cele cinci „sola”protestante, oferind câteva afirmaţii care pot crea probleme mai târziu.”

Mulţi erudiţi cred că versiunea originală a Didahiei a fost probabil scrisă în timpul perioadei apostolice, aşa că ea nu dovedeşte nimic despre continuarea darurilor miraculoase după vremea apostolilor. Există rapoarte despre minuni presărate în istoria Bisericii, dar multe dintre ele sunt legate de grupuri sau lideri a căror doctrină a fost în mod serios greşită într-un anume fel. Şi, în pofida legăturii lui Tertulian cu montaniştii, Biserica s-a ridicat în cele din urmă într-un glas împotriva lor.

Mărturia consistentă a a conducătorilor cheie ai Bisericii este că darurile spirituale miraculoase şi revelatorii s-au sfârşit odată cu epoca apostolică – ele n-au „dispărut treptat” pe durata câtorva secole. Am oferit câteva mostre de citate din întreaga istorie a Bisericii ca dovadă. John MacArthur citează mulţi alţii în cartea sa Strange Fire. Mărturia consistentă a conducătorilor cheie de-a lungul istoriei Bisericii reprezintă o uriaşă problemă pentru prietenii noştri continuaţionişti. Aşa cum a exprimat Sinclair Ferguson, continuaţioniştii nu oferă nici o explicaţie teologică grăitoare pentru dispariţia unor daruri în cea mai mare parte a istoriei Bisericii.

(6) Suficienţa Scripturii. Duhul vorbeşte doar în şi prin Cuvântul inspirat. El nu cheamă şi nu conduce poporul Său prin mesaje subiective şi prin best-seller-uri la modă azi. Cuvântul Său este exterior nouă şi obiectiv. Wilson răspunde:

„Acesta nu este atât de mult un argument în favoarea cesaţionismului cât este o reafirmare a acestuia. Este suficient să spunem că Iacov şi Pavel, ca să pomenim doar doi apostoli au fost faţă în faţă cu creştini cărora li s-a dat înţelepciune de la Dumnezeu, experimentând prezenţa Duhului şi strigând «Ava!» în inima lor şi fiindu-le date revelaţii spontane în timpul întâlnirilor din biserică, niciuna dintre acestea neintrând în conflict cu vderea lor înaltă despre Scriptură.”

Nu dezvolt intenţionat acest punct, pentru că ştiu că Steve Lawson a plănuit să abordeze acest subiect în mesajul său privind sola Scriptura. Puteţi asculta sau citi apărarea excelentă a lui Steve aici .

(7) Noul Testament a reglementat darurile miraculoase. Oricând a fost practicat darul vorbirii în limbi în Noul Testament, au existat reguli precise ce trebuiau urmate Trebuia să existe o ordine şi o structură, precum şi cineva care să tălmăcească. Pavel stabileşte reguli şi pentru proroci şi prorocii. În mod tragic, cei mai mulţi carismatici de astăzi nu ţin cont de aceste porunci. Rezultatul este nu o lucrare a Duhului, ci una a firii. Wilson scrie:

„Nu sunt în măsură să comentez dacă acest lucru este adevărat în ce priveşte «cei mai mulţi» carismatici sau mai degrabă «unii», dar în măsura în care acest lucru este adevărat, sunt de acord din toată inima cu Pennington că darurile miraculoase trebuie să fie reglementate şi practicate cu înţelepciune, în conformitate cu Noul Testament. Oricum, este clar, acesta nu este un argument împotriva folosirii darurilor carismatice, ci este un argument împotriva folosirii lor în mod incorect.”

Spre lauda sa, Wilson deplânge practicarea nebiblică a darurilor carismatice. Şi sunt de acord că există câteva biserici carismatice care fac eforturi îndrăzneţe pentru a urma indicaţiile lui Pavel. Dar el (Wilson) este mult prea informat ca să nu ştie că numărul carismaticilor se pretinde a fi de 500 de milioane. Dintre aceştia mai mult de 125 de milioane sunt romano-catolici care au îmbrăţişat o evanghelie falsă. Iar din numărul celor rămaşi chiar şi autorii carismatici estimează că aproape 40 de procente din cei 500 de milioane sunt implicaţi în ceea ce se cheamă evanghelia prosperităţii (alţii estimează că procentajul ar putea urca până la 90 la sută). Adăugaţi la acestea imensa audienţă care urmăreşte programe de televiziune şi servicii carismatice în care instrucţiunile biblice nu sunt respectate şi veţi constata că mult peste 50 de procente din această mişcare ce se pretinde a fi o lucrare a Duhului este fie predicarea unei evanghelii condamnabile fie ignoră complet poruncile clare ale Duhului din Noul Testament privind practicarea darurilor. Asta înseamnă mai mult decât câţica carismatici care se comportă greşit. De fapt, acest lucru demonstrează că mişcarea în întregul ei nu poate pretinde a fi scripturală sau din partea Duhului.

Wilson îşi încheie pledoaria critică astfel:

„Cred că poziţia cesaţionistă este deformată biblic, confuză teologic şi exagerată istoric.”

Din păcate, poziţia carismatică este cea care nu este în pas cu Scriptura, cu teologia istorică şi cu personalităţile istorice ale bisericii evanghelice. Argumentele biblice în favoarea cesaţionismului stau în picioare.

Dacă doriţi să citiţi mai multe despre problemele carismatice, iată mai jos o scurtă bibliografie prin care cesaţionismul este susţinut:

  • John MacArthur, Charismatic Chaos.
  • John MacArthur, Strange Fire.
  • Samuel Waldron, To Be Continued?.
    [Best brief work on the issue for laymen]
  • Sinclair Ferguson, The Holy Spirit.
    [Best work on the role of the Holy Spirit, and a helpful defense of cessationism]
  • Richard B. Gaffin, Jr.  Perspectives on Pentecost.
    [Recommended]
  • B.B. Warfield, Counterfeit Miracles.
    [Classic historical defense of the end of the miraculous but not a biblical defense; recommended]
  • Robert Reymond, What About Continuing Revelations and Miracles in the Presbyterian Church Today?
    [Recommended; deals primarily with the gift of tongues but also addresses the issue of cessation; out of print]
  • Larry Pettigrew, The New Covenant Ministry of the Holy Spirit.
    [Helpful work on the roles of the Spirit in the Old Testament & New Testament; section on cessation and tongues is helpful]
  • Walter Chantry, Signs of the Apostles.
    [Helpful but a bit dated]
  • Robert Thomas, Understanding Spiritual Gifts.
    [Great exposition of 1 Corinthians 12-14]
  • Robert Gromacki, The Modern Tongues Movement.
  • R.C. Sproul, The Mystery of the Holy Spirit.
  • Arthur Johnson, Faith Misguided: Exposing the Dangers of Mysticism.
  • Graham Cole, He Who Gives Life: the Doctrine of the Holy Spirit.

Şi acum, câteva considerente şi, evident, întrebări:

– În condiţiile în care există voci care recunosc faptul că felul în care este înţeleasă trăirea credinţei Noului Testament în America este diferit de contextul românesc (iată un articol foarte interesant pe blogul fratelui Brânzei!), nu pot să nu mă întreb de unde această adevărată „ofensivă a importului religios american” în această perioadă?

– Noua mişcare, din ce în ce mai „coagulată” a grupurilor menţionate la începutul acestei postări, organizează, publică, se agită din ce în ce mai mult. Într-un răspuns dat unuia dintre comentatori fratele Brânzei spune cu reproş: „Condamnăm sistemul de ucenicizare, pe care-l decretăm ,,piramidal“ și dictatorial.” În realitate, comentariul la care a fost dată această replică intenţiona nu să condamne ideea grupurilor de ucenicizare, ci folosirea lor în scop de manipulare. Şi, ca dovadă că lucrurile stau cam aşa, iată că americanii nu lasă lucrurile la întâmplare. O ştire recentă ne arată că în cadrul Metanoia-Harvest vin americanii să-i înveţe cum e cu aceste grupuri (Garret Higbee, cel care vine pentru această acţiune nu este decât… director executiv în cadrul Harvest Chapel!). Întreb şi eu: Barbosu nu ştie cum ar trebui să funcţioneze aceste grupuri, sau e nevoie să se urmeze modelul Harvest neapărat?

– Poate că una dintre cele mai dureroase întrebări este însă aceasta: de ce tac liderii români. Recent, descopeream un blog în care, cu preponderenţă vizând mişcarea Adoram, lucrurile şi conexiunile ciudate ale acestei mişcări sunt analizate cât se poate de documentat şi onest (având permisiunea proprietarului acestui blog, voi reposta şi eu o bună parte dintre aceste articole!). Cu atâtea informaţii existente, cum putem explica lipsa aproape generalizată (mici excepţii!) din partea teologilor români, a Uniunii?

– Constat cu o reală consternare o atitudine de inexplicabilă indiferenţă manifestată faţă de acest „trend” al dizidenţei în rândul neoprotestantismului românesc!

– Pe bloguri se scrie (doar pe câteva!) despre problema aceasta. Mai mult sau mai puţin coerent şi documentat. Dar ce fac oamenii cu impact în mediul evanghelic? Privesc şi tac!

Are rost să întreb dacă e bine?

NOTĂ: În primul rând îmi cer iertare pentru volumul foarte mare al acestei postări şi a multitudinii de link-uri (din nefericire, absolut necesare!). În al doilea rând, rog eventualii comentatori să evite comentariile prea lungi şi cu prea multe link-uri (sunt destule în postare în sine!).

Mulţumesc pentru înţelegere şi răbdare!

 

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Simţul civic, Trecător prin lume, Ştiri și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

34 de răspunsuri la Bate fierul… ca să priceapă iapa!

  1. Pingback: Scrisori (1) | Vegheaza !

  2. Octi zice:

    Pastorii romani care ar trebui sa ia atitudine sint ori slab pregatiti ori prea fricosi pentru a contracara public ereziile carismatice. Frica de a-si pierde enoriasii, scade colecta, creste controversa, apar acuzatiile, …se supara fratii pe noi dom’le! De ce sa tulburam noi apele de dragul adevarului? Nu ne este noua bine la caldurica? Aceasta atitudine este tipic romaneasca. Pina nu apare din nou un pastor „roman verde” ca si Wurmbrand, nu avem mari sperante.

    • marinelblaj zice:

      Octavian (bănuiesc că de acolo vine „Octi”. Dacă greşesc, corectează-mă, te rog!)
      Vreau să-ţi spun înainte de toate „bine ai venit” în Cetate!
      Acum, în ceea ce spui tu, cred că mai degrabă stă în picioare varianta a doua. Nu pot să-i bănuiesc de o slabă pregătire de vreme ce cunosc mulţi dintre ei şi îi ştiu bine şi foarte bine pregătiţi teologic. Şi da, ai dreptate, ne trebuie un „român verde” care să spună lucrurilor pe nume! problema e unde se ascunde şi când apare, căci sunt convins că el există!

  3. szromulus zice:

    „soluţia este devierea către un alt subiect” – desi am extras putin textul din context 🙂 – nu intotdeauna indreptarea, aparenta, spre o alta directie inseamna ignorarea subiectului central(vb la modul general). In analiza fenomenelor sociale, de prea putine ori efectele care sunt vizibile la suprafata reprezinta cauza generatoarea. Ca sa dau un simplu exemplu, cele doua razboaie mondiale nu au aparut brusc, fara nici o cauza de baza. La nivel de constiinta sociala, s-a format un cadru favorabil care a pregatit Germania sa accepte solutia dictaturii militare. Ar fi foarte gresit sa afirmam ca la baza razboiul s-a aflat un singur personaj despotic, chiar daca aparentele indica spre acest fapt. Lucrurile trebuie privite cu o bataie mult mai lunga. Evenimentele sociale conduc spre formarea unei crize psihologice care pregateste societatea pentru acceptarea unei solutii radicale.

    In aceiasi ordine de idei aparitia unor miscari religioase, la noi, nu este pur si simplu aleatoare, ci are la baza un substrat mai adanc. Nu poti aplica orice fel de solutie intr-o societatea, decat daca ea este deja pregatita sa o accepte. Observ cu atentie, de ceva vreme, fenomenul religios evanghelic de la noi. Lipsa de relevanta, forta pacatului care domina o mare parte din membrii bisericilor, chiar si a membrilor de frunte, motiveaza pe multi membrii (mai tineri in credinta, mai instabili – si vai ce tragedie ca astia sunt patura dominanta) sa caute solutii in alta parte.

    Cred ca efortul de a descoperi miscarile religioase gresite nu are sanse mari de succes fara a conjuga cu efortul de a arata si elimina lipsa de relevanta. Bine, se poate spune ca lipsa de relevanta este o problema milenara care nu si-a gasit solutie nici pana in prezent. Lucrurile nu stau chiar asa. Oamenii care nu gasesc solutii viabile in bisericile existente nu ii putem bloca interzicandu-le pur si simplu sa mearga in alta parte. Oamenii sunt atrasi pentru ca se izbesc de probleme ale vietii spirituale la care nu gasesc solutii. In fond doar oamenii irationali, cand se izbesc de probleme grave, bat pasul pe loc sperand ca lucrurile sa se rezolve. Problema este ca adevarata spiritualitate se formeaza in intimitate cu Domnul Isus Cristos. Nu cred ca exagerez cand spun, dar cei care se indreapta spre miscari extremiste nu inteleg notiunea de intimitate cu Cristos. Atunci cand lucrurile nu functioneaza la acest nivel esti motivat sa alegi o alta directie. Ma opresc ca subiectul poate fi foarte amplu.

    Este bine venit efortul de a dezvalui ce se afla in spatele cortinei acestor miscari care se dezvolta in Romania. Si pentru mine, articolele acestea, sunt o sursa buna de informare 🙂 .

    • marinelblaj zice:

      Foarte adevărat ce spui tu aici, Romulus, dar mă întreb, dacă tot e „război”, treaba asta cu ofensiva carismatică e un soi de „plan Marshall”?
      Şi ai pus punctul pe I. Problema reală, dincolo de orice mişcări, denominaţii, teorii etc este relaţia intimă cu Domnul. Ei, dar problema este tocmai faptul că aceste miscări carismatice crează ILUZIA acestei relaţii!

  4. szromulus zice:

    Legat de unele dintre punctele mentionate (nu precizez exact care) cineva spunea foarte elegant „Daca eu nu am trait un fenomen, lucru, eveniment, a declara ca el nu exista in fapt, este o concluzie cel putin partiala. In spiritualitate coborarea standardului la experientele personale (sau ale unui grup de oameni) este cel putin periculos.” 🙂

  5. szromulus zice:

    In psihologie (si in alte stiinte) se fac experimente de felul – s-a selectat un esantion de indivizi care a fost supus urmatorului experiment…Concluzia obtinuta in urma experimentului este urmatoarea:….Problema veridicitatii stiintifice a unui astfel de rezultat este partiala, pentru ca este dependenta de esantionul selectat.

    Un experiment, de ex stiintific, isi mareste gradul(valoarea) de adevar odata cu diversificarea esantioanelor selectate, in alte cuvinte selectarea unui esantion de indivizi cu aceleasi trasaturi nu poate conduce decat la un anume rezultat. Selectarea unor esantioane poate extinde gradul de veridicitate al concluziilor daca rezultatele sunt similare si daca trasaturile indivizilor alesi sunt diferite de cele ale esantioanelor anterioare. Odata ce se poate acoperi o suprafata cat mai mare de tipologii de indivizi, rezultatele devin tot mai concludente. Pe scurt in stiinta daca nu se respecta o gandire de acest fel riscul de a avea concluzii partiale (prezentate ca absolute) este destul de ridicat si nu poate fi concludent. In religie incerc sa fiu cat mai stiintific, daca vreau sa fiu obiectiv. In fond exegeza este un instrument obiectiv (daca este bine aplicata), identic concluziile statistice trebuie sa fie bazate pe o logica stiintifica si nu unilaterala.

    Am spus astea in idea ca o combatere eficienta a unor curente religioase nu se poate face decat prin obiectivizare, prin folosirea corecta a instrumentelor obiective, care sunt detasate de preferintele personale 🙂

  6. Octi zice:

    La un moment dat m-am intrebat daca nu cumva neo-protestantii (evanghelicii) au nevoie de un nou „Consiliu de la Nicea” sa se „certe” citeva luni bune si sa se elimine ereziile si exagerarile din doctrina. Avem la ora asta variatiuni doctrinare de la Hyper-Arminianism la Hyper-Calvinism, Pre, A, Post,-Milenism, Pre, Mid, Post Trubulationism, Trihoto, Dihotomism, Cesationism, Continuationism, etc. etc. etc……

    • marinelblaj zice:

      Octi, nu ştiu ce vârstă ai tu, dar la cum arată lucrurile nici măcar un nou născut nu cred că trăieşte cât să prindă sfârşitul unui conciliu de genul celui propus de tine! 😀

  7. Dragă Marinel, mă bucur că baţi fierul cît e cald! 🙂
    Acum să vedem se spune… Puşa de la California. 🙂

    De fapt, fierul cald e anunţul de care vorbeşti la final. Citez:

    „Garret Higbee va predica in serviciul principal de dimineata si s-ar putea ca duminica seara sa organizam un eveniment special pe tema Crestinul si Psihologia.”

    Ce ţi-am spus eu cu psihologia? Ăştia vorbesc de funie în casa spînzuratului. Şi cum vine aia: „s-ar putea…” ? În funcţie de ce? Dacă or fi ăia cuminţi, dacă nu le put picioarele?

    Acum, tu foloseşti în două locuri un termen total nepotrivit: teologi. Care teologi? Brânzei nu e teolog. A şi spus-o, de altfel. Cred că e mai degrabă evanghelist (de excepţie, evident, dar atît).
    Teologii de la Uniune? Pe cine vizezi? Dă şi tu un nume. 🙂
    Dar de ce să se pronunţe, din moment ce Barbosu nu mai e baptist? N-au motiv să-şi regleze conturile cu Harvest-ul, nici măcar pe-alea bancare. 🙂
    Problema dureroasă e atunci cînd un baptist cu state vechi de serviciu şi cu multă cinste şi acoperit ani de zile cu onoruri îl ţine în braţe şi îi face reclamă. Aici se face Daniel Brânzei odios în ochii mei, pentru că alţi baptioşti îi pot urma exemplul.
    Cînd vezi ce vînzoleală şi ce suferinţă a produs individul ăla în ţara din care provii, te abţii să faci pe fratele samaritean şi milostiv. Îţi aminteşti faza aia, nu? Cristi, eu sunt de partea ta!, cînd Barbosu a rupt-o cu biserica mumă, devenită, brusc, ciumă. Ăia, fraieri, n-au făcut publice motivele reale ale nemulţumirii lor.
    Au scăldat-o la modul penibil în nu mai ştiu cîte versete şi învăţături biblice şi nici măcar n-au mîrîit în vis, că a venit ursul la stînă să le fure oile. Iar Barbosu a jubilat în tăcerea lor de parcă a intrat cu tot neamul lui în NATO, nu în Harvest.
    Dacă-i respectă pe ceilalţi şi nu se ia de ei, de numărul şi de metodele lor „învechite”, n-are decît să predice ce vrea şi pe cine vrea. E o ţară liberă. Dacă face din Arad un nou Hyde Park şi reuşeşte să strîngă mulţimile de gură cască să-l asculte, e perfect.

    • marinelblaj zice:

      Răsvan dragă, bat şi eu ce pot! 😀
      Nu mă aştept la răspunsuri. Sau, poate la deschiderea unei discuţii pe marginea… milenarismului…
      Treaba cu „s-ar putea” cred că depinde de cât de dispuşi sunt oamenii să vină şi seara câtă vreme i-a obişnuit doar cu serviciul de dimineaţa. Îmi şi închipui cum „curg” telefoanele… „Frate, neapărat trebuie să vii. A zis fratele păstor că ne facem de râs la americani!”
      Cât priveşte termenul de „teolog”, e drept, nu m-am gândit la titulatură cât la pregătire teologică, şi crede-mă, citind cărţile lui Daniel Brânzei e greu să nu-l consideri şi teolog, chiar dacă modestia e onorantă! Şi la ce bun să dau nume de la Uniune? Ce, ei nu se ştiu? Trebuie numiţi? Şi trebuie să se pronunţe nu pentru Barbosu, că el e în curtea Harvest, ci pentru masa de enoriaşi care încă mai poate fi păcălită. Prevenţia nu intră în fişa postului la Uniune? Că doar din bisericile lor pleacă oameni după iluzii „adoramice, harvestite (sau travestite)”, tot felul de „treziri”, una mai adormitoare de conştiinţe ca alta, sau râuri de viaţă care se exprimă de fapt în altfel de… curgeri!
      Şi nu e deloc perfect dacă fac din Arad un Hyde Park. Nu pentru ei, căci e, cum spui, o ţară liberă, ci pentru victimele lor!

      • E foarte corect ce spui. Asta dovedeşte că eşti de modă veche. 🙂
        Pe vremuri, oamenii competenţi şi talentaţi în scris îi învăţau pe fraţii lor ce curente circulă prin lume şi care din ele sunt nocive pentru suflet.
        Ţii minte cartea lui Petru Popovici cu sectele periculoase? Adventiştii de ziua a şaptea, bahaii, martorii lui Iehova, etc. Acum nu mai e la modă, nu mai e politic corect „să te iei de unii”.
        Acum o scăldăm. Petru Popovici nu era teolog, dar le zicea clar şi pe înţelesul tuturor. Şi, mai ales, pe româneşte. O românească impecabilă.
        Cu teologii e ca şi cu filozofii: nu toţi cei care termină facultatea de filozofie sunt filozofi.
        Iosif Ţon a lansat aberaţii peste aberaţii în spaţiul public şi n-am văzut vreun teolog care să-i analizeze teoriile şi să le combată punct cu punct, cu ştiinţa pe care o au.
        Unii spun: bă, ăla e eretic, uite ce tîmpenii spune! Dar, din moment ce la baptişti nu s-au inventat conciliile, nimeni nu se poate pronunţa cît de eretică a devenit teoria unuia sau altuia.
        E şi un fel de-a spune: n-are decît! dacă-i merge şi-i iese, de ce să mă bag eu? De ce să mă leg la cap dacă nu mă doare? Am copii de crescut, nu vreau să li se trîntească uşile în nas din cauza mea, să îmi pierd relaţiile.
        Daniel Chiu a scris un volum întreg despre aberaţiile lui Barbosu. Şi? care a fost rezultatul? A ajuns ciuca bătăilor (de joc) pe unele bloguri. Un prototip al „limitaţilor” de pretutindeni, un fundamentalist.
        O mai rupea Marius Cruceru pe coclauri (cu vorba, nu cu bicicleta), pe vremea cînd scria blogul „Pătrăţosu”. Rezultat? L-a luat Uniunea la ochi şi i-a „murit” blogul. Cît să mai reziste şi el?
        Îţi mai aminteşti ce mi-a scris pe blog Brânzei cînd i-am luat în rîs pe şefii de la Uniune, care trimiseseră condoleanţe publice familiei regelui Cioabă? Că ne merităm regii! Acum ce să-i spun? Că Cioabă era şi penticostal şi mason în acelaşi timp şi că secretarul Uniunii era bătut în cap?

      • marinelblaj zice:

        Să înţeleg că-mi va muri blogul dacă mă încăpăţânez să mai scriu? 😀 Şi? Să-i fie ţărâna uşoară, facem „altul pe râu în jos, altul mai trainic şi mai frumos”! Dar… cine-s eu să mă bage chiar aşa în seamă?
        Şi cum e aia să nu te coste nimic apărarea adevărului? Păi, atunci, hai să ne mutăm cu toţii, teologi, pastori, enoriaşi, la Harvest, Adoram etc… măcar acolo e pe dolari, stăm în biserici-mall, de la predică mergem la fitness, apoi o cafea, eventual ceva lectură…
        Crezi că fratele Petru Popovici (care, între altele, se bucură de un declarat respect din partea celor care astăzi tac!) s-a gândit că-şi riscă siguranţa personală când a scris acea carte (eu o am şi acum, e toată ferfeniţă prin câte mâini a circulat – bine că a venit întotdeauna acasă!)?
        Jos pălăria pentru ce a făcut Daniel Chiu, dar chiar să fie singurul „cowboy” adevărat pe acolo? … Că poze de cowboy român am mai văzut parcă şi în alte locuri! Sau era doar costumul? 😀

      • Dragă Marinel, blogul tău nu e în pericol. Nu asta am vrut să spun.
        Tu nu faci parte, aşa cum făcea Marius Cruceru, la vremea respectivă, din conducerea Uniunii. Tu nu scrii blogul cerînd voie de la pastorul Vasi Duma ce să zici şi ce nu.
        N-a făcut-o nici Marius Cruceru, mai mult, el „dădea din casă”. Aflam ce se petrecea în culisele Uniunii de pe blogul lui.
        Era pe vremea cînd Tuţac, acest campion al rîsu-plînsu, care îşi “triplase” personalitatea pe mail, torpila bunul simţ.
        Scandalul a fost enorm şi l-au mazilit pe Cruceru. Îmi amintesc de unul pe nume de Lup, cred că Beni Lup. Scandalul a pornit tot de la o chestie din asta, care nu părea malignă. Ăla l-a reclamat la Uniune.
        Acum, după cum ai văzut pe facebook, Marius Cruceru face „pomenire” la nu-ştiu-cîţi-ani de la „moartea” Pătrăţosului. Dar adevărul gol-goluţ nu l-a spus, despre cum au pus ăia batista pe ţambal (adică pe blogul omului). Blogul lui Marius Cruceru n-a murit de moarte bună, el a fost asasinat. Pe vremea aia Cruceru era aproape tot timpul pe primul loc în topul WordPress.
        Deci, blogul tău nu supără pe nimeni. Poate că te vor ataca, deşi mă îndoiesc, dar nu piese grele, ci fanatizaţi de-ai Barbosului.
        Cu atacuri la „teologia” carismatică, harvestiană sau cum vrei să le mai spui curentelor astea, nu sapi puţ în conştiinţe. Oamenii vor şopti că ai ceva personal cu Cristian Barbosu. Aluzia lui Brânzei, aia cu discuţia pe care ar trebui să o ai cu Cristi în cafenea, acolo bătea. Să o daţi la pace, cu alte cuvinte.
        Referitor la Petru Popovici, am mai spus, nu mai e la modă să fii atît de tranşant. La el nu s-a pus problema riscului, trăia dincolo de cortina de fier. Dar, acum şi dacă ar trăi unul pe Lună şi tot ar scălda-o la lumina rece, pentru că în asta constă postmodernismul. Pulverizarea adevărului e la baza lui.
        Pe de altă parte, lumea vede din unghiuri diferite întîmplările. Ţi-aş exemplifica aici cu un film japonez, Rashomon, al lui Kurosawa sau, şi mai bine, cu „Underground”, carte scrisă de Haruki Murakami, despre atacul su gazul sarin de la metroul din Tokio. În ambele cazuri, oameni diferiţi povestesc despre aceeaşi întîmplare, la care au fost martori direcţi, şi fiecare a povestit altfel lucrurile. Aş continua, dar iar zice unul de pe la tine că mă dau cult sau semi-doct. 🙂
        Asta am vrut să spun cu felul tău demodat în care tratezi lucrurile. Întreabă 30-50-100 de titpi care-l cunosc pe Barbosu, unii din ai lui, alţii din tabăra adversă, scrie o carte şi vezi la ce concluzii ajungi. Aici nu mai e teologie ca pe vremuri, e psihologie, sociologie, new-age, orice…, dar nu ceva care să ţină de Uniunea lui peşte de la Bucureşti.
        Daniel Chiu e un soi de Don Quijote îmbrăcat în cowboy. Şi Don Qoijote a citit prea multe cărţi cavalereşti, şi Chiu a citit de prea multe ori Biblia. 🙂 Nu cred că m-aş adapta rigorilor pe care am auzit că le impune bisericii sale. Surprinzătoar a fost că a contribuit decisiv la lansarea la apă a vedetei rapide Cristi Barbosu, fără să intuiască ce va ieşi din el. De la un cesaţionist ca el nici nu era de aşteptat. 🙂
        Ce îi costă pe unii apărarea „adevărului”? Nişte bătături la fund, făcute pe ruta, dus-întors, România-Europa-USA pe banii fraierilor.
        Or, din apărarea adevărului… tău nu-ţi ies decît bube în cap, peri albi şi o puşchea pe limbă. 🙂

      • erata: fraza suna, de fapt, aşa-

        „Era pe vremea cînd Tuţac, acest campion al rîsu-plînsu, care îşi „triplase” personalitatea pe mail, torpila bunul simţ.”

      • erată. Ouijote în loc de Quilote (la a doua apariţie în text) 🙂

  8. erată: baptişti în loc de „baptioşti”

  9. Pingback: Cronici mondene (125) Puşa de la California | Jurnal

  10. costica h. zice:

    Incerc sa inteleg de fapt fermentul acestei dezbateri.Argumentele acestea pro sau contra a ceea ce noi numim aici continuitate sau nu, le-am intalnit in urma cu 35 de ani cand am inceput sa studiez Cuvantul. Nu cred ca teologii pot stabili ce-nseamna nu asa, ci asa; depinde de scoala pe care au urmat-o si ei; macar ca ar trebui sa poata arata ceea ce se numeste Adevarata Cale.
    Si ei, saracii, sunt impartiti; cand aud de la predicatori expresia asta: aici parerile comentatorilor se impart…. ma trec frigurile.
    Spune-mi, domnule, ce crezi, da-mi convingerile tale, nu-mi da convingerile sau parerile altora!
    Da, confuzia care este tot mai raspandita, se datoreaza tocmai lipsei unor lideri sau hai sa-i numim teologi, cu convingeri personale; intemeiate pe Sfanta Scriptura, convingeri pentru care esti gata sa mori!
    Iata de ce aproape toti se feresc sa spuna: Eu asta cred si asta predic pana la moarte!
    In ce ma priveste, Cred ca Domnul Isus cand a spus: Cereti si orice veti vrea, daca ramaneti in Mine, vom capata.Sau; Ioan 17;20. etc. sigur ca aici vor fi multe obiectii, Oportunitatea noastra este aceea ca Domnul ne invita sa cerem, sa ne rugam pentru vindecare si pentru minuni,Fp.Ap, 4;29-30. Decat sa facem atata vorbarie mai bun lucru este acela de a ne ruga si a ne aseza in permanenta sub totala autoritate a Cuvantului vesnic al lui Dumnezeu.

    … sigur ca putem vorbi si mai departe; asta nu face altceva decat sa exprime unele neclaritati din noi dar si o cautare sincera de a ne clarifica pozitia si de a fundamenta o convingere.
    Ajutorul vine de la Dumnezeu!

    • marinelblaj zice:

      Costică dragă, tu ai dreptate, ar fi corect ca fiecare să spună ce crede el, personal. Fără îndoială că Dumnezeu răspunde după voia Sa la rugăciunile şi cererile noastre, că vindecă şi acum (eu însumi pot confirma lucrarea Lui în familia mea!), dar problema reală este dacă darul vindecărilor, între alte daruri, a încetat sau nu. Adică, dacă mai sunt azi oameni care pot repeta permanent experienţe de genul celei din Fapte 3:6, de exemplu! Căci, după cum se poate vedea, e plină lumea de „vindecători”! Ce să mai spunem de haosul cu vorbirea în limbi, cu mulţimea de „proroci” (cunosc pe cineva care şi-a nenorocit familia trăind după ce i-au spus „prorocii”!)…

  11. costica h. zice:

    corectare; …sa exprime unele neclaritati.

  12. costica h. zice:

    Fapte ap. 4;30. El prin mana Lui, trebuie sa cerem asta si El va face spre Gloria Lui, ce va vrea sa faca!
    Vindecatori…am vazut intr-un film crestin, o idee a unui regizor, ca doi din apostoli dupa ce s-a facut o minune prin ei, multimea au vrut sa-i faca zei…stiti episodul, cei doi apostoli au luat-o la fuga indata. Aceasta ideea regizorului mi-a placut. … nu trebuie explicatie aici.

    falsurile vor fi mai multe, mai ales in vremurile noastre. Dar Domnul inca mai face minuni! Slavit sa fie Numele lui in veci!

  13. Octi zice:

    Recent am vizionat conferinta lui B. Faragau la Oradea in care Beni „demonstreaza” ca mintuirea depinde si de noi, poti sa ti-o pierzi daca nu esti atent etc. O pozitie contrara cu ce credea el acum citiva ani dupa cum chiar el marturiseste. Este un subiect controversat in teologie la fel ca si subiectul predestinarii; Calvinism sau Arminianism.
    Tot relativ recent am urmarit si prelegerea lui Patapievici la Cluj “Despre existent lui Dumnezeu si rugaciune, cazul fratilor Pascal”. In esenta Patapievici spunea citindul pe Pascal ca daca vrei sa-l cunosti pe Dumnezeu trebuie sa treci (sa faci un salt) cu intelegerea pe un plan superior al cunoasterii asa cum trebuie sa faci un salt in fizica de la mecanica clasica la mecanica cuantica ca sa poti sa definesti si sa intelegi proprietatile contradictorii de particola si unda a particolelor subatomice. Acest salt trebuie facut deoarece conform teoremei lui Kurt Godel nu poti sa demonstrezi intr-un sistem ca axiomele sistemului, de care te folosesti pentru demonstratii, sint adevarate. Trebuie sa treci intr-un system superior pentru a face lucrul acesta.
    Ma gindesc ca la fel se intimpla si cu dezbaterile teologice sus mentionate. Ne plasam intr-o pozitie sau alta si o aparam cu strasnicie fara insa sa realizam ca nu putem face lucrul acest din sistemul de cunoastere in care operam. Sintem alesi de Dumnezeu sau avem si noi libertatea de a alege? Sau amindoua in acelasi timp desi sint contradictorii si exclusive. Poate ca si noi avem aceiasi proprietate ca si particolele elementare: avem libertatea de a alege si in acelasi timp sintem predestinati daca Dumnezeu decide sa ne observe (aleaga sa fim ai lui)?( Double slit experiment din fizica)
    Mi-a placut de Patapievici care il citeaza pe Pascal referindu-se la acest subiect:: “Doamne te-am cautat pentru ca m-ai gasit”.

  14. szromulus zice:

    Exceptionala prezentarea lui Patapievici despre fratii Pascal. Din feedbackul pe care l-am primit de la o parte din cei care au fost la conferinta a fost ca nu s-a inteles nimic, datorita cunostiintelor de fizica si de matematica avansate la care s-a facut referire. Personal afirm ca Patapievici a facut uz doar de generalitati din aceste domenii. Oricum este foarte adevarat faptul ca stand in banca noastra de oameni firesti care cred doar ce vad si simt nu exista nici o sansa sa il intelegem pe Dumnezeu.

    Sper ca Beni nu s-a inscris inca pe lista viitorilor pastori exclusi din cult.

  15. Pingback: Cronici mondene (126) “Pătrăţosu” n-a murit de moarte bună, el a fost asasinat | Jurnal

  16. tabyta22 zice:

    Am auzit cã se usucã piersicii în Valencia şi pãmântul e crãpat din lipsã de apã.Fructele cad din pom ofilite şi sunt slabe şanse de recuperarea lor.
    La Madrid este frig întratât, cã lumea îşi pune cizme şi mãnuşi.
    Temperatura scade noaptea sub zero grade, şi pare cã iarna spaniolã îşi strânge ultima hainã cu înfrigurare.
    Dacã copacul se usucã pe afarã şi vezi, ai posibilitatea de a remedia tragedia.Pomicultorii spun de regulã cã pomul îşi pãstreazã rãdãcina verde şi poate rodi la anul.Dar ce te faci în situaţia în care pomul nostru este verde pe afarã şi pe dinãuntru uscat? Sau ce te faci dacã rãdãcina e moartã (aş vrea sã cred cã nu)? Îl vezi cã rodeşte mai puţin, sau poate deloc… e verde şi speri sã rodeascã, dar situatia asta este de 20 de ani (ori mai mult) şi nu iei nici o mãsurã?
    Îl vezi cã-ţi intrã cu cizme în bisericã, dar are si mãnuşi pe care ţi le fluturã la vedere, parcã vrând sã zicã: „Stimabile, iartã-mi intrarea (bãdãranã), dar am mãnuşi!Tratez (trãdez) elegant, nu lipseşte anestezia!” Şi ce conteaza cã ucide (şi încã cum) cât timp nu lipseşte mãnuşa! Şi ce conteazã câţi mor, dacã el (încã) trãieşte?
    Dacã mai vine, spune-i te rog: „Scoate-ţi mãnuşile si cizmele, ori ieşi de pe bãtãtura mea!”

    Acest mesaj este o formã de protest faţã de ceea ce se întâmplã în biserici. Şi noi avem vizite de „fratii”, şi nu înţeleg de ce oricine e binevenit când habar nu ai cine este!

  17. Pingback: Să știm despre ce e vorba în disputa despre daruri | B a r z i l a i – e n – D a n

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s