DE CE? (sau un alt fel de a „citi” un scenariu)


Înainte de a căuta „scenariştii” acestei ofensive carismatice în România, poate că ar fi mai important să studiem puţin mediul, contextul în care această tendinţă se manifestă. Ce se întâmplă cu creştinii români de astăzi? Care este deosebirea faţă de cei de acum 20-30 de ani?

1. Un prim posibil răspuns îl aflăm în 1 Timotei 4:1, 2 – „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor”, Iuda 18, 19 – „Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite. Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi poftelor firii, care n-au Duhul.” sau 2 Timotei 3:1-5 – „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.”

Dacă ne uităm cu o privire mai „actualizată” la aceste versete, vom înţelege multe lucruri.

Majoritatea oamenilor din generaţia actuală, şi mă refer cu precădere la cei încă tineri, cei care sunt, în cea mai mare măsură, înclinaţi spre aceste mişcări, se caracterizează prin ceea ce aş numi presiunea timpului şi a competiţiei (americanii numesc aceasta din urmă „peer pressure”, respectiv, presiunea celor de aceeaşi vârstă). Nu mai există răbdarea de a construi ceva, fie că este vorba despre o carieră, un cămin, o situaţie materială şi, în ceea ce priveşte obiectul discuţiei noastre, o biserică.

Într-o societate bazată tot mai mult pe concurenţă, pe reuşita raportată la situaţia materială şi socială, unde valoarea individului din perspectiva culturală, morală contează tot mai puţin, este aproape de înţeles de unde această lipsă de răbdare.

Dacă privim la cele trei citate de mai sus, vom pricepe cam cum evoluează lucrurile.

Dorinţa de a fi „mai sus” generează acel „iubitori de sine.” EU sunt persoana cea mai importantă. EU trebuie să mă ridic deasupra celorlalţi. Drept pentru care, cei care promovează această ofensivă a unei noi religii, deşi proclamă centralitatea lui Isus, orientează această centralitate către beneficiarul care sunt EU.

EU-l trebuie satisfăcut în cea mai mare măsură. Drept pentru care predicile vor fi orientate doar spre aspectul beneficiului. Beneficiu prin predici care să mă satisfacă, prin muzică pe gustul meu, prin activităţi în care să mă simt important în societate… un soi de activism cu care se urmăreşte scoaterea mea din anonimat sub aspect social, dar într-un ambalaj spiritual. Nu mai vorbesc despre beneficiul celor aflaţi în fruntea acestor mişcări! Să fie oare întâmplător faptul că majoritatea liderilor din cadrul acestor mişcări sunt oameni cu o situaţie materială mult peste cea a celor pe care „îi păstoresc”? Este adevărat, există similitudini şi cu unii din bisericile considerate tradiţionale, dar diferenţele sunt categoric evidente. Marii milionari din lumea creştină (în condiţiile în care putem numi „creştină” o mişcare ce Îl pomeneşte măcar pe Isus) aparţin ori sectelor deviante, care numai creştine nu sunt, ori mişcărilor carismatice (şi ele, într-o mai mare sau mai mică măsură, deviante!). Iată, aşadar, un EU şi mai important! Să nu ne lăsăm înşelaţi; faptul că unii nu „fac paradă” cu situaţia lor materială e doar o mascaradă! În fond, evanghelia prosperităţii e o chestiune… concurenţială! Cu cât eşti mai „pocăit”, cu atât vei fi mai „binecuvântat”! Nu eşti suficient de „binecuvântat”? Nu eşti suficient de pocăit! De unde şi disperarea aderării…

Înţelegem, aşadar, „cronologia” versetului?

„Iubitori de sine” -> „iubitori de bani” -> „lăudăroşi” şi „trufaşi”…

 

2. Profitul din incultură. Şi mă refer aici la ambele faţete ale inculturii, atât cea seculară, cât, mai ales, cea biblică.

Să explic…

Şi eu folosesc ilustraţii diverse atunci când doresc să subliniez o anumită idee. Unele dintre ele sunt relatări din fapte reale. Altele sunt istorioare cu tâlc, inventate. Grija cea mai mare este să verific orice informaţie pe care o folosesc. Nu fac compromisuri. Nu de alta, dar n-aş vrea să repet „isprava” unuia care povestea cum s-a comportat Napoleon faţă de un soldat în… primul război mondial!

Am dat un exemplu extrem (deşi real!) ca să subliniez un lucru. Oamenii care apar drept „culţi” în faţa altora care nu posedă o minimă cultură câştigă un ascendent intelectual, dar şi moral, asupra auditoriului. Ce rezultă de aici e lesne de dedus!

Mai grav, şi în realitatea acestor mişcări acest aspect este cel mai exploatat, lipsa culturii biblice, a studiului biblic individual este o adevărată „mină de aur” pentru liderii acestor mişcări.

Să ne amintim ce făceau creştinii din Bereea: „cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa.”

Ştiu, vor fi unii care vor argumenta amintind de grupele de studiu biblic, caracteristice acestor mişcări. Realitatea este însă că aceste studii sunt concepute tot de liderii acestor mişcări.

Ce rezultă de aici?

Se ştie că fiecare denominaţie creştină a pornit de la interpretarea într-un anumit sens a unor pasaje din Scriptură sau şi-a construit ideologia pornind de aici. Nu este greu de observat că de aici şi până la manipularea unor pasaje nu este mare distanţă. Ei bine, de acest lucru se profită din plin! Mă întreb, oare câţi dintre adepţii acestor mişcări procedează precum creştinii din Bereea? Mai mult, cât de eficient este un asemenea gest în condiţiile în care „guru-ul” a câştigat acel ascendent intelectual şi cultural despre care vorbeam mai sus?

Relaţia cu Domnul este una personală. Cât de personală mai rămâne ea în condiţiile în care şi această „personalizare” este controlată? Cât de personală mai este relaţia mea cu Duhul Sfânt în condiţiile în care mi se explică de către altcineva CUM trebuie să arate şi să se manifeste această relaţie şi nu reuşesc singur să experimentez asta?

Este interesant cum acuză liderii acestor mişcări bisericile tradiţionale de rigurozitate, conservatorism, rigiditate în condiţiile în care, mai mult sau mai puţin discret, ei înşişi apelează la „reţete” şi „şabloane”…

 

(va continua)

Reclame

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Întrebările tinerilor, Biserica, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Trecător prin lume și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la DE CE? (sau un alt fel de a „citi” un scenariu)

  1. szromulus zice:

    „Relaţia cu Domnul este una personală.” – Ce este relatia cu Domnul? Raspunsuri clasice

    – pai merg la biserica 1-4 ori pe sapt
    – pai eu cant in cor
    – pai eu predic
    – pai eu citesc/studiez Biblia
    – pai eu ma duc la evanghelizari

    Ce este relatia cu Domnul? 🙂

    • marinelblaj zice:

      Aş putea să-ţi răspund trimiţându-te la Fapte 9, dar bănuiesc că te-ai gândit la un alt fel de relaţie, aşa că aştept din partea ta, Romulus, un răspuns! 😉
      Oricum, cât priveşte răspunsurile clasice, ai mare dreptate!

    • szromulus zice:

      Este un subiect complex(ar putea ocupa volumul unei carti), tocmai de aceea nu voi da un raspuns direct. Problema este ca in functie de raspunsul dat la o astfel de intrebare ne definim viata. Relatia este mai mult decat o suma de activitati(chiar si bisericesti), nu poate fi incadrata intr-un tipar, intr-un algoritm in cativa pasi(de ex – se poate analiza relatia cu Dumnezeu a principalelor personaje din VT). Cert este ca un procent consistent al crestinilor evanghelici nu constientizeaza ca viata lor cu Dumnezeu ar trebui sa fie dincolo de activitatile mentionate mai sus, sa aiba o componenta diferita.

      Intr-un astfel de cadru nu ma mir ca oamenii fac alegeri ciudate. Cine nu stie/intelege notiunea de relatie cu Cristos este purtat de curente de gandire intr-un mod aleator, ca si un balon de curentii de aer. Intr-un comentariu la un articol anterior Rasvan spunea „eu îmi caut Domnul în cămăruţa mea şi nciodată n-a lipsit, niciodată nu m-a dezamăgit”, cred ca un astfel de raspuns sugereaza extrem de clar legatura(si intelegerea ei) puternica dintre crestinul nascut din nou si Cristos. Frumos raspuns, l-am notat 🙂

      • tabyta22 zice:

        Frate Romulus, mi-ar fi placut sa dezvoltati putin ideea abordata, privitor la relatia credinciosului cu Dumnezeu.
        Sunt de acord cu ideile enuntate, inclusiv cu ceea ce fratele Rasvan spunea de rugaciunea din odaita.
        Insa trebuie evidentiat un lucru si anume ca, atitudinea manifestata in relatiile umane predetermina relatia omului cu Dumnezeu!
        Daca in relatii umane esti profund ori contrariu, superficial, aceasta este un indicator suficient pentru a arata locul relatiei tale cu Dumnezeu.
        Biblia spune altfel:” cine nu este credincios in cele mici, nu va fi si in cele mari” si „cine nu e drept in cele pieritoare cum i se vor incredinta adevaratele bogatii?”
        Poate ca eu nu stiu exprima la fel ca dvs., insa cred ca daca pe Domnul nu l-ai gasit in odaita, cum crezi ca Il vei gasi intr-o biserica mare fie ea, Metanoia ori Elim?
        Relatia implica sentimente , daruire, sacrificiu si inchinare( adorare).Implica trupul( prosternut), sufletul, duhul si mintea.Implica interiorul nostru( cu tot ce tine de el) si schimba( in bine) exteriorul.Implica o acceptare permanenta a voii Lui. O insetare permanenta dupa Domnul pentru satisfacerea nevoilor cele mai intime ale sufletului.
        Spuneam unei prietene, referitor la prietenia cu baietii si preocuparea permanenta a unora dupa o relatie cu el/ea pentru a scapa de singuratate asa:daca relatia ta cu Dumnezeu nu te scapa de singuratate niciun barbat nu va fi capabil s-o faca…
        Sper ca pentru fiecare sa vina momentul decisiv in care sa isi dea seama de necesitatea unei relatii personale cu Dumnezeu.Eu am trait-o si pentru nimic in lume nu as da inapoi! Am „gustat” cat de bun este Domnul! Si slava Lui, nimic nu se compara cu cea ce mi-au spus mama ori tata.
        Doua cantari imi staruie in minte, si inchei comentariul, pe care noi copii le cantam si spuneau asa:
        „Nu numai mamica, nu numai bunica, ‘nalta pentru tine, ruga in suspine, ci Tu singur spui, ruga Domnului!”
        „Ce faci in suferinta, daca astazi nu ti-aduni, rabdare prin credinta si har in rugaciuni.
        Nu vor fi mereu tot alti, ca sa poarte grija-n toate, in curand vei geme singur sub intreaga greutate”

      • „…daca relatia ta cu Dumnezeu nu te scapa de singuratate, niciun barbat nu va fi capabil s-o faca…”

        Crîmpeiul ăsta de frază este minunat, dragă Tabita. Eu l-am (re)gîndit, schimbînd cuvîntul „bărbat” cu „femeie”. Sensul a rămas acelaşi, adevărat şi profund.

      • szromulus zice:

        Una dintre capcanele fundamentale ale intelegerii relatiei cu Dumnezeu este manifestarea. Extrema intelectuala(formata din persoanele care percep viata prin intermediul emisferei stangi) interpreteaza calauzirea Duhului intr-o maniera sobra, rece, pur intelectuala. Extrema emotionala(formata din persoanele care percep viata prin intermediul emisferei drepte) interpreteaza calauzirea Duhului intr-o maniera incarcata emotional. Astfel cele doua parti isi definesc intr-o maniera caracteristica manifestarea si calauzirea Duhului. In primul rand aceste componente sunt componente de ordin psihologic, ce tin de tipul de personalitate al individului si nu de personalitatea Duhului Sfant. Trebuie sa tinem cont de acest aspect.

        Nu cred ca manifestarea si calauzirea Duhului Sfant se pot defini prin aceste aspecte ce tin pur si simplu de tipul de personalitate. Subiectul este mult mai complex, in schimb trebuie sa intelegem ca Dumnezeu este de o inteligenta covarsitoare(infiinita) si intelege foarte bine tipurile de personalitate, astfel ca trebuie sa privim la alte elemente mai obiective, dupa care sa revenim din nou la planul subiectiv. Asta ar fi succint tema unei carti consistente. Incercarea de a comprima un volum de informatii atat de mare la nivelul unor comentarii risca fie la eliminarea esentei fie la deschiderea unor portite de polemici interminabile si neconstructive.

        De retinut este faptul ca manifestarea si calauzirea Duhului nu poate fi sablonata la tipuri de temperamente. Greseala carismaticilor este ca interpreteaza unilateral calauzirea Duhului prin elemente de tip emotional, sablonand astfel tipul de comportament al Duhului Sfant. O astfel de sablonare incearca sa reduca pe Dumnezeu la un algoritm emotional, ori cum asta nu este posibil, riscul caderii in extrema unor subiecte de ordin psihiatric, sau de alta natura este iminent.

  2. Dragă Marinel, îmi spunea pe facebook un penticostalo-carismatic (aşa se definea el, nu eu i-am pus eticheta) că sunt un baptist osificat. Problema este: am şi eu dreptul să spun despre el că e un carismatic gelatinos? 🙂

  3. Cosmin zice:

    Mă gândesc la cuvintele lui Solomon… nimic nou sub soare. Timpurile în care trăim sunt care sunt, iar dacă cu timpul ne-am obișnuit cu mișcări desprinse din creștinism și care pretind că sunt creștine (mormoni, martori, etc.) și pe alocuri îi îngăduim și „ne-am obișnuit” cu rătăcirea lor (din dragoste), iată că aceste mișcări vor continua și probabil pana va veni Domnul vor mai fi vreo N desprinderi și depărtări de Adevăr. Totuși consider că un om este născut din nou atunci când a mers spre Domnul și s-a întâlnit cu El, rămâne cu El, are dăruire pentru El, cuvintele Domnului îi rămân în inimă și cercetează toate lucrurile, este interesat de răspândirea evangheliei și nu în ultimul rând dorește aceea creștere cunoaștere și asemănare cu Domnul inimii lui. Iar din perspectiva mea dacă aceste lucruri există în inima unui copil al lui Dumnezeu, nu este nici un risc de a merge într-o direcție greșită pentru că atunci când vezi asemenea lucruri despre Dumnezeu (pe care îl cunoști personal )duse la extrem și forțate voit, nu faci altceva decât să părăsești acel loc. Cât pentru ceilalți care doar se păcălesc și nu se pocăiesc, ei aleg calea ușoară și plăcută. aleg să-și pună crucea în mașina condusă chiar de cel rău, căci pentru ei efortul în credință este prea mult….Domnul să se îndure de noi toți !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.