Lă(r)muriri – o postare fără alegorii, parabole, metafore şi alte elitisme


eye-crying

Explicaţie:

Foarte întârziată şi târzie această postare. Dacă declar motivele s-ar putea să mă coste alte… lă(r)muriri. Dar, cum nimic nu e fără un preţ, am să spun că abia m-am întors de la lucrările Congresului Uniunii Baptiste din România, unde a trebuit să particip ca delegat al bisericii din care fac parte, respectiv „Golgota”-Bujac Arad (asta ca să fie cu subiect şi predicat, vorba politicienilor noştri).

Şi-acum, câteva gânduri-rânduri după o noapte frământată de insomniac fără voie, absolut necesare pentru a mă simţi descărcat de toate apăsările…

 

Scuze:

Postarea aceasta s-ar putea să nu fie atât de coerentă pe cât mi-aş dori. Oboseala… şi supărarea…

 

Motivare:

Demaram acum două săptămâni un proiect la care visam foarte mult, pe care mi-l doream foarte mult şi la care ţin în continuare foarte mult: discuţii pe marginea muzicii din bisericile noastre şi nu numai.

Ca să fiu sigur că o asemenea dezbatere are rost, am gândit împreună cu pastorul bisericii un fel de preambul al acestor emisiuni, în două episoade în care am discutat în doi generalităţi pe marginea acestui subiect.

Apoi am demarat proiectul, împreună cu un om deosebit şi fără îndoială mult mai priceput decât mine în domeniu, maestrul dr.Dorin Frandeş.

Coincidenţă sau nu, în paralel cu aceste dezbateri, de altfel cu impact la public, pe nişte bloguri şi în mediul virtual – citez din informaţii, căci nu am urmărit – se discutau nişte subiecte pe care nu le cunosc, dar care au provocat reacţii. Este vorba despre două persoane, Dorin Gabriel Mureşan şi Teofil Stanciu, pe care nu le cunosc şi despre care nu cunosc mai nimic în afară de câteva rânduri citite în grabă pe blogurile lor personale.

Pe fondul iritării provocate de un detaliu legat de emisiunea despre care vorbeam şi al discuţiilor „elitiste” (nu e catalogarea mea!) de pe acele bloguri s-a stârnit o confuzie în care m-am lăsat antrenat din nebăgare de seamă şi care a generat şi reacţii care mi-au provocat aceste gânduri-rânduri.

 

Situaţia bisericilor baptiste româneşti (le cuprind aici şi pe cele din diaspora) şi a modului în care ele îşi trăiesc viaţa (mai mult sau mai puţin) liturgică este fără îndoială una care a provocat, provoacă şi va mai provoca multe discuţii.

Personal, fac parte, de la momentul convertirii mele, fără întrerupere, dintr-o biserică de cartier, moderată ca număr de membri (maximul „istoric” a fost undeva la 400 membri, acum 221!), dar am slujit cu aceeaşi dăruire şi dragoste şi în bisericile în care am fost chemat, în unele dintre ele numărul celor prezenţi nedepăşind 10 persoane.

Aradul este supranumit, datorită numărului mare de biserici neoprotestante, „Ierusalimul României.” Poate de aceea şi numărul mare de… farisei. Dar nu despre asta vreau să scriu şi îmi cer iertare pentru scăparea… metaforică!

Cum se formează bisericile? Care sunt criteriile după care oamenii se adună? Sunt aceste criterii legate doar de viaţa spirituală sau intervin şi altele? E păcat că intervin şi alte criterii?

Cred că ar trebui să răspundem la aceste întrebări fără spiritualităţi exagerate, fără smerenii şi simplităţi asumate inutil, fără prejudecăţi şi fără… pretenţia unor răspunsuri complete.

Oamenii empatizează în baza atâtor criterii încât ar fi greu fie şi să le enumerăm pe cele mai importante. Putem să-i condamnăm pentru asta?

În vremea în care lucram pe şantierele de pe Valea Oltului mi se reproşa de către unii că mă înţeleg la fel de bine şi cu şoferii de pe basculante şi cu şeful de şantier sau cu ceilalţi funcţionari. Dar poate sunt eu o ciudăţenie!

Revenind… Faptul că într-o biserică precum biserica „Pârneava” din Arad sunt mai mulţi oameni cu stare materială bună decât în alte biserici este de condamnat? (vă rog să observaţi că dau nume şi denumiri, ca să nu vorbesc „la general.”) Slavă Domnului, în biserica mea sunt cam din toate categoriile.

La biserica „Iris” unde este Beni Fărăgău există de ani buni o aplecare asupra Scripturii care nu este accesibilă oricui. Elitism? Mi-au plăcut întotdeauna studiile lui Beni. E păcat că sunt mai complexe? Faptul că unii preferă acest nivel mai ridicat de pătrundere a adâncurilor Scripturii este motiv de vinovăţie?

Acum, să privim puţin în oglindă…

În biserica din Crivina, jud.Timiş, sunt vreo 30 de suflete (nu le-am numărat cu exactitate!). Majoritatea bătrâni sau oricum trecuţi de vârsta mijlocie. Abia recent au încropit o mică orchestră de mandoline, cu copiii din sat, mulţi de religie ortodoxă. Până atunci cântau doar vocal, ca bătrânii… Au un păstor tânăr şi privesc cu optimism spre Cer. Se bucură că au o casă în care şi-au amenajat biserica şi se bucură şi mai mult în părtăşia Cuvântului. Şi aş mai avea exemple…

Acum, mă întreb: este Duhul selectiv în aceste cazuri? Stă mai mult la Crivina şi mai puţin la Pârneava sau la Iris?

Sau, o altă întrebare: faptul că dr.Dorin Frandeş, 18 ani conducător al Filarmonicii din Arad, cu turnee pe aproape jumătate din mapamond, şcolit şi ultra-şcolit în muzică, se ocupă de corul unei biserici baptiste dintr-o localitate precum Pecica, cu aproximativ 12.000 de locuitori, este o dovadă de smerenie sau pur şi simplu un exemplu că slujirea nu înseamnă nici diplomă, nici număr şi nici locaţie? Asta fără să pun eticheta de „preasfânt”, dar neignorând nici realitatea că „omul sfinţeşte locul”, indiferent cine este el, dar deloc indiferent de ceea ce face! (să mă ierte Dorin că l-am folosit drept exemplu; mi-a fost cea mai la îndemână şi mai proaspătă informaţie)

Ei, şi-acum să dăm puţin oglinda la o parte şi să ne uităm la oamenii care compun o biserică.

Eh, aici fără îndoială că Duhul este selectiv. Şi totuşi, nu e selectiv după criteriile pe care le folosim noi. El nu se uită la maşina cu care venim la biserică, ci ŞTIE cum am ajuns în posesia ei. Nu se uită la haina jerpelită pe care o port când vin prin ploaie, pe jos, la biserică, ci ŞTIE dacă este dovada sărăciei mele sau a lenei. Şi nu numai că ŞTIE toate aceste, dar şi VEDE atât posibilul aer încrezut când cobor din maşină, precum şi privirea plină de posibilă invidie a celui cu haina jerpelită. Acestea sunt criteriile!

Ne gândim la biserica apostolică, dar uităm că Pavel n-a apucat să calce prin toate bisericile mai mărunte de prin casele oamenilor, ci aceste biserici au ştiut să-şi ridice şi încurajeze oameni duhovniceşti din rândurile lor. Nu doar prin învăţăturile lui Pavel a crescut Biserica, ci şi prin râvna şi strângerea din dinţi a celor mărunţi, nemenţionaţi pe paginile Scripturii. Şi unii şi alţii sunt eroi ai credinţei.

Şi un ultim gând: îmi simt inteligenţa (multă, puţină, Domnul ştie!) ofensată mereu de ideea că doar suferinţa naşte credinţă adevărată! De unde gândirea aceasta extremă? Câţi oameni care nu suferă sau n-au suferit prea mult în viaţă, dar au o credinţă adevărată, nu se simt ofensaţi?

Dintotdeauna am obişnuit să le spun copiilor mei când se plângeau că n-au una sau alta (ca alţii!) să se gândească mai degrabă la cei care n-au nici măcar cât au ei. Dar nu m-am oprit la asta! Le-am spus că dacă doresc mai mult, pot mai mult, dar depinde de ei! Dar nici atunci să nu uite de cei care au mai puţin!

Menţionare:

Postarea aceasta se datorează în exclusivitate unor comentarii şi nicidecum unor articole. Şi nu are deloc de-a face cu persoanele, ci cu conţinutul acestor comentarii.
M-am temut întotdeauna de gândirile extreme, de sentimentele extreme, de situaţiile extreme, de sentinţele extreme… în general, de extreme!

 

Voi continua… probabil

 

 

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Sare... amară, Zidul plângerii și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Lă(r)muriri – o postare fără alegorii, parabole, metafore şi alte elitisme

  1. szromulus zice:

    Draga Marinel, fenomenul la care faci referire este foarte complex si vad ca s-a scris foarte mult pe marginea lui si extrem de des din punct de vedere al informatiei. Recunosc ca am prins doar franturi si probabil voi ramane la acest nivel.

    Biserica din Iris este o biserica pe care o frecventam intr-o perioada, iar studiile tinute de dr. Beniamin Faragau le-am frecventat in biserica unde acestea aveau loc(nu in Iris). Am fost impresionat de nivelul deosebit al acestora, astfel nu pot sa spun decat cuvinte de lauda la adresa lui Dumnezeu pentru acestea. Beni Faragau ramane un simbol al gandirii profunde biblice din Romania. Probabil frumusetea prezentarilor si dezbaterilor pe cartile Bibliei, tinute de Beni, se aseamana cu nivelul la care David Pawson si-a dezvoltat studiile.

    Personal nu sunt de acord cu curentul elitist si nici cu termenul care eticheteaza miscarea. Isus a fost de cel mai inalt rang, dar nu a avut pretentii elitiste. Datorita preferintelor mele fata de stilul britanic de viata, prefer sa cred ca modestia (naturala nu cea fortata) este mult mai aproape de ceea ce doreste Dumnezeu de la noi. Modestia nu inseamna saracie, modestia nu inseamna capacitate intelectuala redusa, modestia nu inseamna lipsa de talent si pasiune, modestia inseamna, in primul rand, o viata traita in stransa relatie cu Dumnezeu, in care Dumnezeu este esenta iar noi suntem templul prin care se manifesta, inseamna o perspectiva corecta a proportiilor dintre noi si Dumnzeu, dintre dimensiunea corpului nostru si cea a universului in care ne-a asezat binecuvantatul nostru Dumnezeu. Cand templul devine prea mare si esenta dispare pot aparea tot fel de denaturari. Chiar si in cazul unei foarte bune cunoasteri a Sfintelor Scripturi exista posibilitatea caderii in extrema proportiilor rasturnate, astfel noi suntem mult prea mari, iar Esenta….

    Subiectul legat de aspectul inchis al lumii evanghelice romanesti(la care fac referire cei doi autori pe care ii mentionezi in articol) este o problematica foarte complexa in care trebuie elaborat un studiu si o analiza istorica a formarii acestuia la noi in tara. Exista cateva carti scrise recent, dar nu stiu daca abordeaza o astfel de fateta. Oricum nu putem compara evanghelismul britanic, american cu cel romanesc, pentru ca evanghelismul romanesc s-a format in menghina persecutiei comuniste, iar dupa revolutie a fost lovit de curentul de gandire libertin provenit din extern. In plus continuam sa ne aflam in umbra religiilor clasice. Suntem, deocamdata, o barcuta mica care incearca sa stea la suprafata.

    • marinelblaj zice:

      Romulus dragă, nici eu nu sunt de acord cu manifestările care au aere elitiste. Mă deranjează teribil atât atitudinea de genul „eu sunt mic şi nu-s bun de nimic”, cât şi cea de genul „cine-i ca mine?”
      De aceea şi încheiam cu ideea extremelor.
      Şi mă mai necăjeşte foarte mult această idee a Domnului asociat doar cu simplitatea. Domnul nostru este miracolul complexităţii maxime ce poate fi înţeles la orice nivel intelectual al omului. Acest nivel intelectual al omului are două extreme. Cine sau ce dă dreptul vreuneia dintre aceste extreme să emită pretenţia „confiscării” apropierii de El?
      Cât priveşte cealaltă asociere, cea dintre suferinţă şi credinţă, tot stau şi mă întreb, încercând să descopăr vreo „fisură”, dacă am fost mai puţin credincios în momentele fericite ale vieţii mele de credinţă… Şi, ceea ce mă deranjează este că ideea acestei asocieri credinţă-suferinţă-persecuţie etc, seamănă tot mai mult ca exprimare cu nostalgia de genul „era mai bine în comunism, mergeam şi noi la mare, aveam servici fiecare…”
      Culmea, „suntem o bărcuţă mică ce încearcă că stea la suprafaţă”, dar facem la valuri…

  2. Marinel dragă, extremele de care vorbeşti precum şi comportamentul specific acestora „le avem” chiar în Biblie,(încă o dovadă, dacă mai era nevoie, pentru argumentarea ideii că ACOLO SE AFLĂ şi doar trebuie căutate soluţii pentru orice).La unul dintre poluri trebuie că era PAVEL, unul dintre cei mai culţi oameni ai vremii şi cu pregătire şi cu statut (cetăţenie romană). La celălalt pol poate fi oricare dintre apostoli de la colericul Petru, la blândul Ioan. Dar tot din Biblie am înţeles că erau doar nişte vase, nişte „conducte” cum am auzit în unele biserici, prin care lucra Dumnezeu. Cred că aceasta ar fi una dintre motivele de bază ale cuiva care doreşte să fie de folos în lucrare: să devină un „canal” cât mai perfect al voinţei lui Dumnezeu către cei cu care tot Dumnezeu are planuri. Probabil că atunci va primi nu doar „inspiraţia” ci şi modalitatea de a o pune în practică, ba, pe deasupra şi rezultatul posturii de a fi disponibil pentru „planul divin”.

  3. szromulus zice:

    Intalnisem un exemplu de personaj elitist cu ceva vreme in urma. Stiam ca persoana la care fac referire este un vorbitor si un cunoscator bun al Sfintelor Scripturi. Mi s-a oferit oportunitatea sa calatorim impreuna spre o seara de evanghelizare la o biserica mica de la tara. M-am bucurat ca am sansa de a interactiona. Vazusem mai multe predici inregistrate pe youtube si stiam renumele care il precede. In cele cateva ore pe care le aveam la dispozitie am intrebat, printre altele, care este idea mesajului pe care l-a pregatit pentru seara respectiva. Dupa aceasta intrebare s-a facut complet liniste in masina si minute bune a fost o liniste absoluta. Nimeni nu dorea sa mai dialogheze. Am presupus ca intrebarea putea fi cauza unei astfel de schimbari de atitudine si mi-am cerut scuze, sperand ca presupunerea mea nu este reala. Dupa ce am coborat din masina, la destinatie, cineva din anturaj mi-a atras atentia ca nu pot pune astfel de intrebari fratelui pentru ca toti stiau(mai putin eu) ca el are inspiratie de moment si ca la bagajul lui de cunostiinte nu este necesar sa pregateasca predica inainte. Evident ca indiferent de efortul depus de a corecta eroarea, lucrurile nu au mai putut fi corectate si mi s-a recomandat sa mai studiez Sfintele Scripturi. Evident ca este un lucru exceptional, ce mi s-a recomandat, desi tonul, atitudinea de neta superioritate nu erau lucruri chiar igienice din punct de vedere spiritual. Predica din acea seara a fost buna, a respectat toate standardele, experienta de prof universitar si-a spus cuvantul.

    Ceea ce vroiam sa spun pe marginea acestui exemplu este faptul ca chiar in conditiile in care cunostiintele teologice sunt foarte bune, chiar daca talentul oratoric este bun, atitudinea si prerogativele elitiste converg spre aroganta, superioritate neta fata de cei din jur. Nu contest meritele unor astfel de persoane, in special ca acestea sunt bine cunoscute pe plan national. Problema ramane atitudinea, autosuficienta, aroganta, care evidentiaza si indica nu spre Hristos, ci spre sine.

    • marinelblaj zice:

      Aşa este, Romulus! Eu aş fi şi mai aspru! Aş spune că acela care ajunge să-şi fie suficient lui însuşi nu mai are nevoie de Cristos şi nici n-o să aibă parte de El, oricât de frumos ar vorbi despre El altora! Sau are nevoie de El mai mult decât oricine, dar refuză să creadă asta pentru că îşi este suficient el…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s