Până unde?


Fetele mari şi fetele bătrâne…
pamflet reacţionar (adică unul ca reacţie la ceva… )

Marţi, în cadrul episodului doi al emisiunii „Alternativa zilei” de la altfm, am folosit o ilustraţie muzicală (începând de la minutul 1:11:00) pe marginea căreia am încercat să discutăm despre modalitatea de exprimare prin muzică a spiritualităţii. Evident, urmare discuţiei s-au ridicat câteva probleme-întrebări:

– până unde mergem cu explicaţia mediului cultural care justifică anumite genuri?

– dacă manelizarea muzicii din biserică este valabilă pentru anumite medii culturale, de ce nu se aplică acelaşi criteriu şi pentru tinerii cărora le place rock-ul?

– de ce suntem reticenţi la ideea de a ridica nivelul cultural al fraţilor şi surorilor noastre, dar nu suntem reticenţi în a face adevărate procese de intenţie celor care se orientează spre exprimarea contemporană şi nu spre cea ce ţine de „tradiţia” culturală?

– de ce trebuie să considerăm neapărat o constatare ca fiind o jignire, o ofensă adusă destinatarului?

– dacă merg la un medic şi el îmi spune că am probleme cu ficatul, ar trebui să mă supăr sau să întreb cum mă pot trata?

Şi întrebări ar fi mai multe, dar las loc…

Până atunci, iată, o constatare:

Avem noi, românii, un talent aparte de a ne crede şi nevinovaţi şi prostituate în acelaşi timp, încât rămâi câteodată uimit cum reuşim să mai fim crezuţi de cineva…

Am să vă istorisesc o poveste care, în lumina celor scrise mai sus e şi adevărată şi imaginară în acelaşi timp. Cam ca lumea carpatică în care ne trăim zilele…

Făt-Frumos ştia că e frumos. Nu ştia că e… făt. Uneori, din cauza poveştilor ţesute în jurul lui, se credea chiar zmeu. Nu era. Părea doar. Şi asta din cauză că obişnuia să spună lucrurilor pe nume. E drept, uneori mai nimerea greşit numele, dar asta e din altă poveste…

Ileana Cosânzeana ştia doar că era… o oarecare Ileana, ca multe altele. De aceea era şi puţin cam complexată. Unii o confundau cu frumoasa din pădurea adormită, deşi ea era mai degrabă adormita din pădurea frumoasă. Ea nu ştia asta. Mă refer la confuzie…

Şi mai era Zmeul. Zmeul care se ştia zmeu. N-avea pretenţii că e altceva. Poate de aceea a şi rămas personajul urât din poveste.

Făt-Frumos şi Zmeul o voiau pe Ileana Cosânzeana. Nu ştiau să spună exact de ce, dar o spuneau în gura mare peste tot. Gurile rele susţin că e doar o reminiscenţă a sentimentului de proprietate. Şi-atât. În fond, e bine să ai…

Şi pentru că despre Făt-Frumos circula bârfa că ar fi înrudit cu ceva lacrimă, au apărut şi nişte bocitoare. Păi, dacă e nevoie de lacrimi…

S-au întâlnit, şi întâlnirea dintre ei a rămas de poveste.

O poveste pe care fiecare o spune altfel…

Nu de alta, dar chiar în finalul acelei emisiuni făceam câteva precizări. Citez:

„Aş vrea să se înţeleagă că noi, aici, nu dăm verdicte. Noi analizăm, ne spunem părerea. Suntem ca un fel de furnizor de cărămidă, din care fiecare ascultător îşi construieşte proiectul pe care şi-l doreşte…”

Acum, că Ileana din poveste ar vrea să stea într-un palat, dar o deranjează zgomotul bocitoarelor, că Făt-Frumos, inundat de lacrimi în palatul lui  şi cuprins de remuşcările bunăstării, s-a hotărât să se mute într-o colibă din chirpici, că Zmeul, cât era el de „mare şi tare”, a constatat că situaţia economică nu-i permite ce şi-ar dori şi a apelat la un credit luat de la… Ileana Cosânzeana, asta chiar e altă poveste.

Rămân întrebările…

Picture1foto

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Întrebările tinerilor, Biserica, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Muzichie, Smile..., Zâmbet sau rictus? și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Până unde?

  1. Pingback: Cronici mondene (115) “Fac” nu e ce pare-a fi, el este! | Jurnal

  2. Buna intrebare. Ar mai trebui adaugata una „pina cind?” Asta pentru ca daca vom incerca sa raspundem la toate intrebarile pe care le-am declansat, inclusiv intre noi, ne-ar mai trebui citeva posturi de radio si citeva vieti.

    • marinelblaj zice:

      Vezi tu, Dorin, să ridici întrebări nu e atât de greu. Nici cu răspunsurile nu sunt atât de speriat, deşi ai dreptate cu nevoia de câteva posturi şi vieţi.
      Problema mare stă de fapt doar în două lucruri ce ţin de felul în care încercăm să găsim aceste răspunsuri: etichetele şi prejudecăţile de la care pornim. Mie mi-au trebuit ani mulţi până să accept că pot învăţa ceva şi de la cineva care îmi este profund antipatic. În schimb nu mi-au trebuit ani mulţi ca să nu mă simt umilit în faţa cuiva mai bine „aşezat” social, cultural, material, cu alte cuvinte, să-mi înfrânez complexele. De fapt, totul pleacă de la conştiinţa adevăratei valori pe care o ai ca individ. La care, dacă mai adaugi şi faptul că avem un preţ cu totul altfel „calculat” în ochii Domnului…

      • AI dreptate. In privinţa îngrijorărilor la mine e mai grav, pe mine experienţa m+a învăţat că şi dacă au fost găsite răspunsuri valabile IMPLEMENTAREA lor este imens de dificilă (vezi cartea roşie de cântări comune). Dar mai întâi ar trebui gasite totuşi niste răspunsuri macar la unele întrebări………………

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s