„Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit!” (Psalmul 32:1)
Dacă ar fi să ţinem cont de ceea ce spune David în debutul acestui psalm şi de contextul vremurilor post-cristice pe care le trăim, ar trebui ca toţi cei care trăiesc (precizez – trăiesc!) o viaţă creştină să fie fericiţi!
Inevitabil, mă întreb de unde atâtea feţe acre printre noi?
Să fie explicaţia dată în versetul care urmează?
Cel în care se spune „în duhul căruia nu este viclenie”?
Sau în versetul 5?
„Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea.”
Aici să fie viclenia ce împiedică fericirea?
Sau lucrurile sunt mult mai complexe şi subtile?
