Moscova nu crede în lacrimi… şi nici în altceva

De fapt, Moscova crede doar în ea însăşi!

Situaţia devine din oră în oră tot mai complicată în imediata noastră vecinătate. Evenimentele recente din Ucraina, evoluţia ulterioară, fuga preşedintelui în exerciţiu de teamă să nu fie tras la răspundere pentru vieţile pierdute în cursul demonstraţiilor şi ciocnirilor cu forţele de ordine, divizarea opţiunilor populaţiei, acţiunile brutale politic şi militar ale Rusiei în Crimeea şi răspunsul NATO în Marea Neagră, precum şi ameninţările cu sancţiuni foarte drastice ale UE nu fac decât să alimenteze ideea că zona stă pe un butoi de pulbere.

Privind mai profund şi dincolo de acţiuni, ceea ce se petrece în această parte a lumii nu este altceva decât o reflectare ale tendinţelor actuale de încercare de reaşezare a lumii pe aceleaşi temelii fragile pe care stă de secole, dacă nu cumva de la Eden încoace, ca să fim mai exacţi.

Rusia are nostalgii. Uniunea Europeană are planuri de perspectivă care fierb în capul unora şi îi frig pe alţii. Statele Unite nu-l are decât pe Obama. Şi se pare că îi ajunge! Restul lumii are… probleme. Iar noi… noi ca-n bancul acela cu puricele care trece podul pe spinarea unui elefant şi spune: „măi, ce mai tropăim!”

Dar Rusia îl mai are şi pe Putin, „un golan adevărat” (după cum se autodeclara într-un interviu), unul care ştie că în curtea blocului e mai bine să ştii să dai cu pumnul în bărbie decât în masa tratativelor.

De cealaltă parte, NATO, un „conglomerat” militar căruia îi lipseşte o viziune clară încă de la înfiinţare, după „exerciţii la sală” (a se citi fosta Iugoslavie, Irak, Afganistan ) încearcă să arate că are muşchi şi că nu se sperie de golani.

Dincolo de acestea sunt interese enorme. Crimeea este un punct strategic nu de ieri, de alaltăieri. E un fel de… Gibraltar al zonei.

Zona fierbinte a Orientului Mijlociu, cu Iranul şi Siria puncte de interes major pentru americani, sunt mult mai la îndemână din Crimeea, acolo unde există de mult baze militare ruse complexe. Nemaivorbind că din Crimeea poţi arunca şi cu piatra dacă vrei să spargi capul cuiva din România, Republica Moldova sau Bulgaria.

Sunt doar câteva dintre motivele pentru care „joaca” aceasta nu poate mirosi a altceva decât a praf de puşcă.

N-are rost să plângi în faţa Rusiei lui Putin pentru o Ucraină sfâşiată. Moscova nu crede în lacrimi. De fapt, Moscova crede doar în ea însăşi. Şi Moscova e, la ora actuală, Putin!

Când golanul e unul „adevărat”, fereşte-te. Căci un golan adevărat nu se teme de nimeni. Cu atât mai puţin de consecinţe…

Nu ştiu de ce nu mă miră faptul că tot ce au încercat marii preşedinţi ai Americii pentru a obţine slăbirea Uniunii Sovietice a reuşit un preşedinte actor!

Păi, n-avea dreptate Shakespeare?

Întreb şi eu ca un umil figurant…