Ucraina – final de poveste?

SE poate scrie şi altfel despre situaţia din Ucraina. Ceva însă mă împiedică să mă aplec asupra subiectului cu intenţii literare sau emoţionale. E o situaţie care seamănă cu starea de dinaintea unei operaţii pe cord deschis, înaintea căreia nu mai e timp de sentimentalisme.

Nu ştiu câţi dintre români cunosc întreaga istorie şi, totodată, listă de probleme nerezolvate sau rezolvate „în coadă de peşte” a Ucrainei.

Nu vreau să reiau aici lucruri care sunt scrise în cărţile şi tratatele de istorie. Cei mai în vârstă sau cei care au citit şi altceva decât manualele de istorie ale perioadei comuniste pot confirma faptul că Ucraina este unul dintre marile semne de întrebare pe harta Europei.

Cu o istorie în care însăşi ideea de naţiune a fost mereu chestionabilă în ochii marilor cancelarii, în care stăpânii s-au schimbat după interese care n-aveau nimic de-a face cu noţiunea de stat, Ucraina rămâne una dintre puţinele ţări care dovedeşte şi acum că are dificultăţi în a-şi defini identitatea.

Frământată în interior de aceste dificultăţi, sfâşiată de atitudini pro-ruse, naţionalist-extremiste şi pro-occidentale, Ucraina pare sortită mai degrabă unei destrămări tragice. Şi nici nu are prea mari şanse să evite acest lucru câtă vreme până şi din punct de vedere teritorial, ţara aceasta este şi a fost aproape mereu o „încropeală.”

Pornind de la Rusia Kieveană din sec.IX, cel mai puternic stat din Europa următoarelor două secole, trecând prin uniunea cu statul polon şi stăpânirea lituaniană rutenizată, lupta pentru independenţă quasi-permanentă, formarea statală fărâmiţată după primul război mondial şi revoluţia rusă (R.P.Ucraineană, Hatmanatul ucrainean, R.P.Vest-Ucraineană) şi rusificarea forţată a lui Stalin şi mai apoi Hruşciov, Ucraina a rămas aproape mereu un stat care îşi caută identitatea.

Cred că i-ar fi dificil până şi unui ucrainean să definească pe o hartă care este teritoriul de drept al Ucrainei. Căci, fie şi doar din punctul de vedere al României, există nordul şi sudul Basarabiei, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei, teritorii anexate de Ucraina în 1940 care au fost dintotdeauna româneşti.

Dincolo de dificultatea internă de definire ca naţiune unitară, căci dintotdeauna ucrainenii au fost divizaţi în funcţie de atitudinea faţă de Rusia, există în contextul actual politic, geografic şi economic alte presiuni mai mari.

1. Din punct de vedere geografic vor trebui rezolvate problemele teritoriale. Mă îndoiesc că acest lucru se va întâmpla câtă vreme, iată, noul guvern provizoriu a luat deja o primă măsură ce dă un răspuns aproape direct eventualelor idei de redistribuire teritorială: abrogarea legii privind folosirea limbilor naţionalităţilor minoritare în şcoli.

2. Din punct de vedere militar. Cu presiuni tot mai mari cam pe toată lungimea frontierelor sale, cu bazele NATO tot mai aproape de teritoriul său, e greu de crezut că Rusia va accepta să fie „înghesuită” şi izolată. O eventuală independenţă reală a Ucrainei ar apropia-o periculos pentru Rusia de NATO, în felul acesta Putin fiind obligat să ia măsuri, mai ales că populaţia est-ucraineană este şi se manifestă categoric în favoarea Rusiei. Există un interes major privind poziţia geo-strategică a Ucrainei în contextul actual.

3. Din punct de vedere economic. Deşi cu o economie „la pământ”, dependentă energetic în extrem de mare măsură de Rusia, Ucraina rămâne totuşi un producător important de cărbune (regiunea Lvov-Dombass) şi agricol. Cred că singurul interes îl poate reprezenta potenţialul agricol, cam aşa cum sunt privite majoritatea ţărilor fost comuniste de către o Europă consumeristă.

Acum, având în vedere toate aceste minimale date, este limpede că acţiunile Rusiei din ultimele zile (şi chiar ore), chiar dacă revoltătoare pentru majoritatea observatorilor, apar ca justificate în contextul actual. Dacă este să ne gândim doar la poziţia extrem de importantă a Crimeei, regiune autonomă în cadrul Ucrainei, cu o populaţie majoritar rusă şi rusofonă şi cu o grămadă de baze militare ruse, este de înţeles îngrijorarea Rusiei.

Cert este că situaţia actuală mă duce oarecum cu gândul la situaţia Poloniei din zilele premergătoare celui de-al doilea război mondial. Atunci, occidentul „a dat cu bâta-n baltă”, permiţând temporara desfiinţare a statului polonez. Acum, încearcă o politică de forţă, ameninţând cu sancţiuni.

Este greu de crezut că problema poate fi rezolvată din nou parţial. Acum există tensiuni şi în interiorul Ucrainei, dar şi de un alt gen în exteriorul ei. Să nu uităm că sunt şi alte state care privesc cu interes dar şi temere cum se va rezolva această problemă. O eventuală controlare a teritoriului ucrainean de către NATO ar aduce SUA periculos de aproape nu doar de Rusia, ci chiar şi de China, care îi are pe americani oricum „în coastă” în Coreea de Sud şi nu numai. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că un control american în zona Crimeei ar aduce forţele americane şi mai aproape de Iran, lucru ce ar conveni de minune Israelului! Poate cineva neglija în calcul asemenea oportunităţi?

Şi sunt multe, foarte multe alte interese în joc. E greu până şi să le contabilizezi pe toate.

Îmi permit să spun că am certitudinea că niciodată de la al doilea război mondial Europa nu a fost confruntată cu o mai mare problemă decât actuala situaţie din Ucraina. Personal văd rezolvarea acestei probleme ca pe un examen de maturitate pentru majoritatea cancelariilor europene, un eşec sau o gafă de proporţii putând duce, şi nu cred că exagerez şi nici nu sunt un alarmist de felul meu, chiar la declanşarea unor conflicte de proporţii inimaginabile.

Cum se va rezolva problema numită Ucraina? Se va rezolva sau va rămâne în continuare marele semn de întrebare pe harta Europei?