Dar Elima, vrăjitorul – căci aşa se tâlcuieşte numele lui – le stătea împotrivă şi căuta să abată pe dregător de la credinţă. Atunci Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el şi a zis: „Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb şi nu vei vedea soarele până la o vreme.” Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric şi căuta bâjbâind nişte oameni care să-l ducă de mână. (Fapte 13:8-11)
Mă tot întreb oare de ce n-or fi existând şi astăzi oameni care, asemeni lui Pavel, să poată să spună răspicat în faţă celor care încă mai strâmbă căile drepte ale Domnului ceea ce i-a spus Pavel acelui Elima!
De foarte multe ori, ne mulţumim să folosim „mănuşi”, sub pretextul „duhului blândeţii” de care tot Pavel vorbeşte în Galateni 6:1, deşi, când este vorba despre cei „dintre ai noştri” , parcă altfel pune problema în 1 Corinteni 4:2, nu-i aşa?
De fapt, când devine cineva „fiul dracului”?
Că de orbit nu cred că se mai pune problema. Fiindcă nu poate fi mai rea orbirea fizică decât cea spirituală…
