„Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s-asculţi plângerile mele? Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă.” (Psalmul 22:1-2)
O adevărată agonie a părăsirii acest psalm.
Agonia părăsirii, care e agonia întrebărilor şi a impresiilor.
Câţi am trecut oare cu adevărat printre furcile caudine ale acestor întrebări?
Cu adevărat, nu trăind frustrarea mofturilor…
Fiindcă aceia care au trecut cu adevărat nu se poate să nu fi descoperit şi înţeles acel „totuşi” care urmează.
Asta dacă au simţit într-adevăr că cerul are doar două locuri; cel de deasupra albastrului şi cel dedesubt…
