„Pe când vorbeau Petru şi Ioan norodului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii, căpitanul Templului şi saducheii, foarte necăjiţi că învăţau pe norod şi vesteau în Isus învierea din morţi. Au pus mâinile pe ei şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi; căci se înserase. Însă mulţi din cei ce auziseră cuvântarea au crezut; şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii.” (Fapte 4:1-4)
Preoţii, comandantul gărzii Templului şi saducheii, adică… „şefii” s-au necăjit foarte tare. Întotdeauna când oamenilor li se deschid ochii, „şefii” se tulbură. Şi totuşi, „şefilor” li s-a făcut lehamite. Sau lene. Era deja seară şi nu mai aveau chef de „lucru.” Interesant că atunci când au vrut să-L judece pe Isus n-au mai gândit la fel, deşi era tot seară. Unele lucruri se rezolvă la întuneric. Cele mai periculoase, probabil. Petru şi Ioan erau „mai mărunţi.” Nu meritau efortul…
Şi totuşi, iată că, spre disperarea lor, seminţele semănate ziua cresc şi noaptea… „numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii…”
Poate fiindcă semănatul şi secerişul spiritual au nevoie de un singur fel de Lumină…
cetatea de piatră 