Rândurile care urmează au fost cândva o scrisoare.
Şi acum e tot o scrisoare. Neterminată.
Deschisă şi adresată nimănui.
Sau… tuturor celor care…
Citeam cândva, când eram mic, despre Nero şi lacrimile lui. Despre sensibilitatea pe care pretindea că o are în nebunia lui şi îmi amintesc că undeva se spunea că se iubea atât de mult pe sine încât până şi lacrimile şi le aduna într-un vas special…
Oare câţi „nero” avem astăzi care, plictisiţi să-şi culeagă lacrimile din proprii ochi, se delectează acum culegându-le din ai altora?
Nişte „nero” pentru care toţi ceilalţi nu sunt decât jaloane ale parvenirii, folosiţi adesea pe post de mănuşi menajere cu folosinţă limitată.
Nişte „nero” pe care nu-i mai poate iubi nimeni pentru că nici ei între ei nu se pot iubi. Căci nu poţi numi iubire respectul prost mimat, congratulările fariseice şi relaţiile jucate cu stângăcia cu care ar lucra un elefant un goblen.
Mulţi spun că Nero n-a fost om, ci diavol. Dar voi, aceşti „nero” contemporani, ce sunteţi?
Oameni pentru care, treptat, statura morală se transformă în… statuie morală! Ce nefericire să constaţi că picioarele acestor statui sunt de lut!
Personaje care poartă obstinant o mască a unei evlavii teatrale şi interesate material, obsedate de o „sfinţenie” a profitului, cu vocaţii de Moş Teacă spirituali şi amazoane evlavioase îmbătrânite în propria ranchiună şi fiere.
Personaje care plantează flori în jurul casei nu pentru că iubesc florile, ci pentru că se iubesc pe sine atât de mult încât cred că merită în jur doar Tuilleries Jardins.
Personaje care, prin biserici, fac „lucrare” pornind de la contabilitate, evaluând rezultatele ei după un buget personal pe care îl numesc pompos „binecuvântare”. La acest gen de „nero” nici hârtia igienică n-ar strica să fie din sponsorizări. Pentru „lucrare”, evident!
Nişte personaje care, privite mai atent, arată ca nişte gogoaşe ale măririi personale stând să pleznească, în faţa cărora lumea va rămâne cândva siderată constatând că, atunci când pocnesc, ca orice gogoaşă, şi acestea sunt goale!
Parcã, la aceastã scrisoare, merg aceste vechi versuri de cântare:
„Acum unde eşti Nero, Nero, Nero? Pierdutã-i viaţa ta, Domnul este viu, Nero, Nero, Nero…”
Poate, gândindu-se la cum a sfârşit Nero, se vor trezi.Pânã nu e târziu!
Da, Tabita, poate se vor trezi… Poate…
Cand m-am convertit, cu foarte multi ani in urma, am avut harul(imi place expresia folosita de traducerile engleze – loving-favor) de a intalni un pastor care a avut o viata foarte rodnica cu Dumnezeu. Modul in care imi prezentase viata de credinta m-a inspirat foarte profund. Imi este greu sa judec, sau sa critic vietile extrem de demotivate, a multora, pentru ca peisajul contemporan de viata crestina mi-ar fi inspirat pasivitate, dezinteres, superficialitate.
Atâta timp cât există diversitate în daruri bune va exista mereu diversitate și în cele rele….