Mor… mai contează?


Am fost astăzi la o înmormântare. Una extrem de tristă şi de dureroasă! Dureroasă pentru că era vorba despre cineva din familie, chiar dacă nu din „prima linie de rudenie”, dar, totuşi, din familie!

Din punct de vedere al confesiunii, ortodox. Vreau să precizez că nu fac parte dintre cei care consideră intrarea în Împărăţia Cerurilor o problemă ce ţine de confesiunea religioasă!

Totuşi, mai mult ca niciodată, am fost extrem (mi se pare un cuvânt sărac pentru exprimarea sentimentelor trăite!) de tulburat ce un anumit lucru.

Ruda decedată s-a sinucis! Pe fondul unor probleme de labilitate psihică şi emoţională, de incapacitate timpurie de adaptare, de neglijenţă familială… are sau n-are importanţă… depinde de ce vrem să analizăm…

Dar…

Conform regulilor practicii teologice ortodoxe, denominaţie din care făcea parte, decedatul n-a avut parte de o slujbă religioasă, în sensul deplin şi complet. Adică, nu s-au oficiat actele de cult ortodoxe, ci, doar la cimitir, a fost oficiată o scurtă, foarte scurtă „parodie” de slujbă.

Înainte de a mă pronunţa asupra unor mari semne de întrebare, aş aminti ceea ce spunea un mare teolog despre suicid. Iată mai jos câteva consideraţii:

„… trebuie să punem sub semnul întrebării credinţa cuiva care a comis suicid, deşi ştia că face un păcat îngrozitor.
Este autentică credinţa unei persoane care a comis suicid? A fost cu adevărat mântuită? Pentru că Biblia îi caracterizează pe copiii lui Dumnezeu ca unii care au speranţă (Fapte 24:15; Romani 5:2-5; 8- 24; 2 Cor. 1:10 etc.) şi au un scop în viaţă (Luca 9:23-25; Romani 8:28; Coloseni 1:29). Iar cei care se sinucid fac acest lucru tocmai pentru că şi-au pierdut orice speranţă şi scop în viaţă. Mai mult, unul care se gândeşte la sinucidere trăieşte cu păcatul în inimă, pentru că actul propriu zis al sinuciderii este doar ultimul pas al unui lung proces (Proverbe 23:7), iar 1 Ioan 3:9 spune că „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte… şi nu poate păcătui pentru că este născut din Dumnezeu.” Ba chiar, suicidul este o evidenţă clară a respingerii domniei lui Cristos peste viaţa lui, pentru că este actul în sine de a-şi lua viaţa, este o încercare de a-şi hotărî singur destinul şi de a nu-L lăsa pe Dumnezeu să facă asta. Cu siguranţă, foarte mulţi dintre cei care s-au sinucis Îl vor auzi pe Cristos în ziua judecăţii spunând: „Duceţi-vă de la Mine toţi cei ce aţi lucrat fărădelege, căci niciodată nu v-am cunoscut” (Matei 7:23).”
MacArthur încheie astfel: „Deşi este posibil ca un creştin autentic să comită suicid, credem că nu se va face niciodată aşa ceva. Deci, definitorie în rezolvarea problemei suicidului este autenticitatea credinţei unei persoane care a comis un astfel de act” (2 Cor. 13:5).

Cred că evidenţele sunt clare. Din nou, însă, dar…

Când un preot refuză să PREDICE (PROPOVĂDUIASCĂ) la înmormântarea unuia care a comis suicidul, Cuvântul, cu referire directă şi cu învăţămintele de rigoare legate de acest act, nu comite o greşeală?

Cum „să ratezi” ocazia de a le vorbi oamenilor tocmai la un moment atât de şocant despre valoarea vieţii şi a semnificaţiei ei din punctul de vedere al Creatorului?

Întrebările ce derivă din precedentele sunt extrem de multe…

Dar, „ratarea” e una…

Cum e să stai în faţa oamenilor şi a unei gropi care va înghiţi un disperat sinucigaş, şi să spui cât se poate de tare şi răspicat: „Dumnezeu să-l ierte”, când tu ştii foarte bine că nu se poate aşa ceva, că până şi gestul tău de a nu oficia o slujbă, fiindcă e vorba de o sinucidere, e un refuz de iertare, şi că vorbele tale sunt un fel de „pasare a responsabilităţii” la care făcea referire Domnul în Luca 11:42?

Unde e orto-doxia noastră…?

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Disperări, Trecător prin lume, Zidul plângerii și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Mor… mai contează?

  1. luciastroila zice:

    Prea multe intrebari fara raspuns. Şi eu sunt ortodoxă. Şi cred că viaţa ne este dată pentru a fi trăită. Totuşi, atunci când răul pune stăpânire pe mintea unor oameni care aparent nu ar avea d ce să ajungă la disperare, consider că tocmai preotul ar trebui să-i stea alături. Şi nu cretându-l ci sprijinindu-l, arătându-i drumul drept şi speranţa. Nu este treaba noastră să judecăm, există un singur judecător. Şi da, ca ortodoxă, consider refuzul oficierii slujbei de înmormântare, indiferent de motiv, un act de lasitate. Când spui „Dumnezeu să-l ierte” chiar ar trebui să te rogi pentru iertarea şi mântuirea lui, chiar dacă toate cărţile sfinte vorbesc despre imposibilitatea iertării. Poate că rugăciunea unui credincios loveşte adânc în diavolul ce a pus stăpânire pe acel suflet. Şi-l clatină, şi-i slăbeşte puterea. Personal, consider rugăciunea pornită din suflet curat mult mai de preţ ca posturile şi regulile bisericeşti care sunt în definitiv impuse de oameni. Scindarea bisericii creştine a apărut în timp din motive egoiste. Nu poţi spune că doar unii sau alţii sunt creştini şi deţin adevărul absolut şi cheile de la poarta Raiului. În fine, poate fi considerata blasfemie toată peroraţia mea. Eu aşa simt şi mărturisesc cu mâna pe inimă, că Dumnezeu Bunul nu m-a lăsat niciodată, chiar dacă la un moment dat am căzut. Lipsa credinţei lasă loc răului şi lipsa de implicare a bisericii ortodoxe care consideră că e suficient botezul şi cearta la fiecare predică, sau la spovedanie sunt suficiente, îi dă şi mai mare putere. Părerea mea, repet.

    • marinelblaj zice:

      Lucia, mulţumesc pentru comentariu şi pentru atitudine. Apreciez onestitatea răspunsurilor tale şi vreau să precizez ca tocmai de aceea am scris „orto-doxie” pentru a nu arăta spre o confesiune anume, chiar dacă întâmplarea relatată aparţine uneia.
      Aşa este, confesiunea nu e un „paşaport către Cer”!
      Cât priveşte iertarea posibilă pentru cineva care a ales suicidul… din punctul meu de vedere este un act pe care doar Dumnezeu îl poate judeca, fiindcă El cunoaşte adâncurile inimii. Omeneşte privind, a-ţi lua viaţa înseamnă a uzurpa suveranitatea lui Dumnezeu asupra ei. Rugăciunile de după şi pentru cel mort sunt inutile, de vreme ce sufletul lui iese total de sub influenţele noastre şi este în mâna Creatorului (vezi Pilda bogatului nemilostiv din Luca 16). La fel ca şi predicile, ele ar trebui îndreptate spre „spectatorii” rămaşi în „sala de teatru” care se cheamă lumea!

  2. elisa zice:

    Dumnezeu ne da viata si numai El are dreptul de a ne o lua!
    Doar EL singur a hotarit lungimea zilelor noastre.
    In ultima perioada se aud predici precum ca,
    nu se stie daca dupa un suicid mai poti intra in Imparatie!
    Se stie sigur, este scris:
    in viata vom avea necazuri! dar trebuie sa biruim.!
    nu sa urmam gindurile venite de la cel rau;
    invins a fost la Cruce!
    Sa spunem adevarul, nelasind pe nimeni sa si faca iluzii;
    sa raminem credinciosi si sa I cerem ajutorul Domnului in orice situatie, sa n ascultam de cel rau
    care ne indeamna sa ne luam viata, stiind ca raminem pe deplin ai lui.
    Domnul Isus a spus ca trebuie sa suferim , nu ca trebuie sa ne curmam singuri suferintele!
    Este scris : fricosii nu vor intra in Imparatia cerurilor!
    Fara credinta este cu neputina sa I fim placuti lui Dumnezeu.
    Un sinucigas o face tocmai pentru ca nu mai are credinta,
    crezind ca odata cu moartea”va scapa de toate” or tocmai asta trebuie sa se stie,
    ca nu va scapa de Judecata!
    Poti intoarce un astfel de om de pe drumul sau , aratindu i Bunatatea SA imensa!

    In ceea ce priveste confesiunea, cred ca pe cei care L cauta sincer pe Dumnezeu si fac voia SA,
    Domnul ii va duce pe toti la Cruce, conditia de baza a mintuirii, nasterea din nou;
    dupa care faci voia Stapinului.

  3. elisa zice:

    Erata
    sa raminem credinciosi si sa I cerem ajutorul Domnului in orice situatie,
    sa n ascultam de cel rau( am sters acest rind din neatentie)
    care ne indeamna sa ne luam viata, stiind ca raminem pe deplin ai lui.

  4. szromulus zice:

    In urma cu cativa ani, discutand cu un fost coleg de liceu am aflat ca un alt coleg si-a luat viata. Din punct de vedere material era un om cu o situatie excelenta, sanatatea era buna. Cu toate acestea spunea ca de cate ori mergea in pod, unde tatal sau isi pusese capat zilelor, simtea un impuls puternic de a face acelasi lucru. In final a reusit. Recunosc ca m-a marcat foarte mult drama respectiva, mai ales ca era un coleg pe care il apreciam.

    „Deci, definitorie în rezolvarea problemei suicidului este autenticitatea credinţei” – interesant ceea ce spune MacArthur. Ce intelege prin autenticitatea credintei? Adica omul nu a fost niciodata serios in credinta? Exista si o astfel de situatie, in schimb exista si un alt aspect. Lupta spirituala de care spune Pavel, are de multe ori o intensitate greu de pus in cuvinte. Credinta este o capacitate in continua formare, este o abilitate de a vedea si de a intelege lumea spirituala, o lume inperceptibila prin cele 5 simturi de baza. Dupa Pavel(Efeseni 6:12-14) viata spirituala nu este o viata lipsita de primejdii sau o viata in care toate alegerile se fac printr-o simpla si usoara decizie intelectuala. Presiunea evenimentelor cotidiene poate fi de o asemenea anvergura incat, probabil cei care judeca astfel de situatii, nu le-ar face fata. Numai harul lui Dumnezeu ne poate scapa de astfel de evenimente.

    La noi in tara, spre exemplu, au fost destul de multe cazuri in care, in urma pierderii locului de munca, banca le-a confiscat toate bunurile, au ramas fara casa, masina, bani, mancare si cu amenintarea frigului de afara. Sunt situatii extreme in care foarte putini au capacitatea de a rezista. Suferintele unor boli grave, pot pune de asemenea pe oameni in situatii extreme. Am cunoscut foarte bine, bolnavi a caror suferinta era atat de mare incat de abia suportam eu sa ii vad, uneori imi marturiseau ca vroiau sa isi ia viata ca nu mai suporta dureri atat de crunte. Unii au suferit pana la capat. Altii si-au vazut familia macelarita in accident de masina. Vina principala a fost a celui de la volan. Imi este greu sa ma gandesc la suferinta si la intensitatea dramei. Nu pot emite judecati in astfel de situatii, pentru ca incerc sa inteleg presiunea acelor evenimente.

    Cazuri la care s-ar putea aplica judecati ar fi probabil situatii ca cea din poveste. „Un baron a numarat de cate ori trebuie sa se imbrace si sa se dezbrace intr-un an si a decis sa se sinucida.” Cred ca in astfel de situatii pot fi de acord cu MacArthur 😀 . In rest nu pot decat sa ma intristez si sa ma bucur ca Dumnzeu m-a ferit.

  5. SD.com zice:

    Despre suicid e clara treaba: cel ce il comite isi rapeste singur dreptul la viata vesnica alaturid e Creator, imbratisand moartea vesnica, alaturi de „amagitorul” care te impinge la o asemenea fapta.
    In ceea ce priveste atitudinea preotului respectiv, nici nu ma asteptam sa procedeze altfel, avand in vedere doctrina careia ii slujeste. Daca preotii ar fi constienti ca mesajul si predicile lor se adreseaza celor VII si nu celor morti, ar privi lucrurile cu o altfel de pereche de ochi, ochi sufletesti si spirituali. Dar, cum aproape totul e regie si comert, nu ma surprinde deloc aceasta atitudine de indiferenta si neiertare.
    „… si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri…”
    O poezie frumoasa, venita direct din Cer prin Mantuitorul Insusi, totusi doar o poezie care se presupune ca ar trebui sa stea la baza culturii noastre religioase. Din pacate, nu multi inteleg ce rostesc atunci cand se roaga rugaciunea Domnului Isus, spusa ca model pentru noi. Nici un cuvant nu este inutil sau pus din greseala in aceasta rugaciune.
    Revenind la atitudine… daca am trai Scriptura, mai ales cei ce predica din ea, dar si ceilalti ce aud regulat predici suculente sau uscate si lipsite de esenta… cum spuneam, daca am trai Scriptura, am realiza ca nu EU sunt important, ci voia LUI, a lui Dumnezeu Tatal.
    Un preot, pastor, invatator de scoala duminicala, evanghelist, propovaduitor, misionar etc…, un om al Cuvantului Sfant ar trebui sa aibe in vedere intotdeauna publicul-tinta caruia i se adreseaza si pentru care ar trebui ca Dumnezeu sa vorbeasca. Daca o inmormantare nu este o situatie ideala sa ii amintesti omului ca e efemer si ca doar Dumnezeu ii poate da pacea, linistea si viata vesnica, daca o inmormantare unde se plange si mai toti sunt miscati de eveniment in sine nu constituie timpul si locul potrivit pentru evanghelizare, atunci ai ratat o sansa mare. Pe unii oameni nu-i vei mai intalni poate niciodata, dar in fata scaunului de judecata iti vor reprosa ca ai putut si n-ai facut, ca stiai si nu ai spus, ca era timpul si nu l-ai folosit.
    Dumnezeu sa aibe mila de toti cei ce nu profita de acest timp cata vreme il mai avem. Vin vremuri grele, libera exprimare este tot mai mult ingradita… pe nesimtite. Este timpul sa luam armele spirituale pe noi si sa iesim in strada!
    Ti-e rusine?! De ce? De cine? Conteaza ce vor spune cei din jur despre tine sau ce va spune Insusi Dumnezeu in ziua judecatii???
    Inca mai e timp de (raz)gandire…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s