Citeam azi o poezie simplă, dar tulburătoare în simplitatea ei aici. Şi primesc un e-mail de la buna mea prietenă, care mă ruga să „rebloguiesc” o postare recentă a ei. Hm! N-avea dreptate poetul?
Comentarii recente
MARE CONCURS MARE!!!
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.
cetatea de piatră 
Frumoasã poezie!
Parcã am oftat, la atâtea amintiri.
„Atâtea îmi scapã printre degete, atâtea plec
Şi nu am timp, nici vreme puţin sã le petrec
Se duce mama, casa pãrinteascã şi nucul cel bãtrân,
Şi glasul şi puterea şi toate câte vin.
Se duc prietenii cu toţi, şi fraţi şi bunici
Şi cresc pe lângã mine nepoţii mei cei mici
Odatã eram eu dar astãzi puţin sunt
Mã simt chemat de stele, puţin de acest pãmânt….”-Efemeritate
Fiţi binecuvântat
Ale cui sunt versurile astea, Tabita?
Imi aparţin, frate Marinel.
Le-am scris instantaneu, la citirea celeilalte.Sunt incomplete ,reale (din trãirile mele) dar sper sã o termin zilele acestea cu ajutorul Domnului.
Tabita, eu aştept finalul!
Avem jucarii…ieeee 😀 .
Lumea copiilor/copilariilor este frumoasa este, totodata, o ocazie de a sapa in tolba cu amintiri. Fiecare din noi avem atatea amintiri frumoase, ascunse. 🙂
Stai să vezi cum e când ajungi la o vârstă mai… De ce crezi că există expresia „a da în mintea copiilor”? Tocmai pentru că există asemenea amintiri care ne cheamă, ne cheamă, ne cheamă…
La varsta mea sunt mult mai evoluat in „mintea copiilor”. Am parasit mai tarziu mentalitatea copiilor si am reluat-o mai devreme 😀
E oarecum ciclic, Romulus! 😀 Depinde unde ne oprim! 😀