În oraşul acela de provincie mall-ul era mai mult decât un centru comercial…
Sunet, lumini, culori şi lume, multă lume…
La raionul cu preparate din carne al magazinului alimentar, o pereche grăbită să rezolve şi „capitolul” gustări al serii de Ajun dădea semne de nerăbdare în spatele unei femei bătrâne care nu se putea decide între 100 de grame de parizer şi 50 de grame de telemea…
„Doamne, greu se mişcă bătrânii ăştia!”, îi şopti bărbatul femeii sale care bătea nerăbdătoare din tocul cizmelor de-abia primite de moş nicolae…
„Iar nu-şi fac datoria gunoierii ăştia!”, gândea bărbatul, îndreptându-se spre pubela din colţ, în care o arătare, parcă din altă lume, scormonea cu un băţ. Neatent dar auzind că se îndreaptă spre pubelă cineva, „arătarea” se întoarse brusc, prea brusc pentru a putea evita ciocnirea.
Punga din plastic, îndesată cu cutii goale şi viu colorate, amestecate cu resturi de mâncare, se rupse şi conţinutul se împrăştie pe lângă pubelă.
Nervos şi înciudat, bărbatul făcu stânga-împrejur, gândind pentru el: „Le-adună ăsta! Şi-aşa s-ar fi apucat să caute între ele!”
În salonul acela rece şi auster de spital nimeni nu şi-a dat seama că pe copilul aflat în patul din colţ nu-l căutase nimeni de mai bine de o săptămână…
Într-o staţie de metrou din metropola aceea atât de vizitată de turişti, oamenii care alergau grăbiţi, parcă în ritmul melodiilor de Sărbători ce păreau să spargă difuzoarele, un om şi un câine se încălzeau reciproc…
„Bucata asta e a ta! Noi am mâncat deja!” îi spune, în căsuţa de la marginea oraşului, mama, unui băieţel care abia îşi dezlipise nasul de geamul îngheţat prin care privea la mulţimea grăbită, cu braţele pline de pachete…
Pe masă, un capăt ofilit de salam şi un colţ de pâine…
Stăteau toţi la căpătâiul bătrânului, ştiind că va sosi curând clipa. Şi-ar fi dorit să fie cât mai curând, să poată stinge lumânarea. Ca să le ajungă în serile friguroase care începuseră deja…
Într-un oraş liniştit dintr-un alt capăt al lumii, un bărbat îmbrăcat într-un halat elegant, scormoni cu băţul metalic în focul din şemineu. Se încruntă puţin, apoi se aşeză la biroul elegant, reciti cele câteva foi de hârtie acoperite cu un scris mărunt şi îngrijit şi termină articolul despre pilda bogatului. Era mulţumit, şi asta se putea citi pe faţa lui… O excelentă exegeză, interpretări inedite ale traducerilor, o parcurgere atentă a ariei semantice a cuvintelor cheie şi un sens cu totul nou dat pildei…
Găsise şi cea mai potrivită încheiere:
„Prăpastia dintre bogat şi Lazăr nu e doar una a distanţelor fizice…”
UN FEL DE EPILOG…
Nu lăsa teologia ta să ajungă şchioapă doar pentru că în componenţa cuvântului există acel… „olog”
cetatea de piatră 
Crăciunul, sărbătoarea pe care toți ar trebui să o trăim la fel, dar care decidem toți că trebuie trăită după bunul plac. Sigur sărbătoritul este El, sau sărbătoritul este EU ?!
Ca un rãspuns:
Într-o lume a (te)hn(ologiei) moderne unde cu un „click” ajungi în China, într-o lume în care un princhindel de 2 ani butoneazã tableta mai ceva ca un adult, într-o lume în care omul afirmã cu mândrie cã a pãşit pe lunã, într-o lume în care se zice cã am „evoluat” deşi, pe alocuri, se contrazic, într-o lume care susţin cã ” nu au nevoie de Dumnezeu” şi-l scot din scoli şi, absurd, din biserici, înlocuind credinţa adevãratã cu ” o formã de evlavie şi crez”, într-o astfel de lume, imaginile prezentate mai sus, nu surprinde pe nimeni.
Îmi amintesc de o replicã dintr-un film creştin (nu îmi amintesc numele lui) care spunea aşa:”nu violenţa unora mã înspãimântã, ci indiferenţa celor mulţi”
Un frate, aflat in vizitã la noi în bisericã, spunea:”am auzit de o sorã ce a fost gãsitã în casã, leşinatã de trei zile din cauza foamei-lucrul acesta se întâmpla în diaspora…”
Detest vizitele la orfelinate şi aziluri în preajma sãrbãtorilor creştine.Toatã lumea cautã sã demostreze ce buni creştini sunt, în timp ce 363 de zile din an sunt complet absenţi.
Ne-am obişnuit cu aceste realitãti.Toate au devenit „normale”, însã vom fi traşi la rãspundere pentru cã am ştiut şi n-am fãcut (mi-o spun mie întâi)!
Ne vom trezi la realitate, când noi înşine vom trece prin probleme.Dar sã nu fie prea târziu…
E trist ce spui, Tabita! Şi, cel mai trist e că e adevărat!
Mă tem că pentru mulţi e deja PREA târziu! 😦
Pingback: Minuni… legislative | cetatea de piatră
Oare nu cumva Dumnezeu spune la fel despre sarbatorile noastre?
„Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!
Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nicio plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe care-i aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei.
Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul lăutelor tale!”(Amos 5:21-23)
Doamne fa ca „dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea, ca un pârâu care nu seacă niciodată” (Amos 5:24)