Gloria, Bunicul, Bucuria şi… nedumeririle


SAMSUNG DIGITAL CAMERA SAMSUNG DIGITAL CAMERA SAMSUNG DIGITAL CAMERA SAMSUNG DIGITAL CAMERA SAMSUNG DIGITAL CAMERA SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Deşi nu mă pot plânge de lipsă de imaginaţie, nu m-aş fi putut gândi sub nicio formă că „oficializarea prin prezenţă fizică” a noului meu statut de bunic va avea un impact de asemenea proporţii asupra mea.

Sunt un sentimental incorigibil şi ştiam asta. Am sensibilităţi de o vulnerabilitate aparte. Sunt slab în multe privinţe. Romantic şi idealist am fost de când mă ştiu, şi asta se vede în mai toate (ne)reuşitele vieţii mele.

Dar n-am crezut, totuşi, că mă voi întoarce bolnav de-a dreptul de la prima mea nepoţică, Gloria Anna.

Dincolo de „boala” cu care m-am întors, am adus cu mine câteva întrebări ce pot fi de-a dreptul… teologice!

Cunosc destul de multe lucruri practice despre copiii mici. Am asistat la minunea naşterii. Am citit, studiat şi tradus destul de mult despre subiecte care sunt direct sau indirect legate de copii. Şi totuşi…

Gloria este, la nici trei săptămâni împlinite, un copil foarte activ şi interactiv. N-aş spune neapărat că are preferinţe, dar mi-a fost mai mult decât evident că are un comportament selectiv. Într-un fel interacţionează cu mama ei, în alt fel cu tatăl, cu totul special cu mult mai experimentata bunică, aparte cu unchiul şi mătuşa, tineri amândoi, dar, spre uimirea tuturor, absolut special cu mine. Bun, faptul că are acest mod selectiv de a interacţiona este în fond explicabil.

Nu, să nu credeţi că mi-am luat-o în cap! Sunt cunoscut şi… recunoscut în familie şi între vecini ca o persoană „cu lipici” la copii. Nu ştiu de ce! Mă înţeleg altfel decât ceilalţi cu ei, culmea, fără să fac nimic deosebit. Nici măcar o atenţie specială şi exagerată! Acum ceva mai bine de doi ani, vecinii de la etajul superior, din blocul unde locuiesc, au adus pe lume o bomboană de fetiţă. De la primul contact cu ea, am căpătat un statut atât de aparte în preferinţele ei încât şi astăzi Amalia (aşa o cheamă) nu trece prin faţa uşii noastre fără să intre să-l vadă pe „Malinel”! Oi fi dat aşa devreme în mintea copiilor?

Ceea ce voiam însă să scriu aici este legat de o întrebare care mă frământă la modul cel mai serios de când am intrat „în contact” cu Gloria.

De ce zâmbesc şi râd bebeluşii?

Ştiu cam ce spun specialiştii… Gelotologia* vorbeşte despre impulsuri electrice transmise creierului, despre sarcina negativă a acestuia, care ar declanşa actul fiziologic al râsului, despre numărul de muşchi ce se pun în mişcarem despre zonele care analizează senzaţiile, zonele intelectuale, emoţionale ce produc stimulii motorii care duc la actul fizic al râsului**.

Şi totuşi, care sunt amintirile unui nou născut? Am văzut bebeluşi care nu râd sau, mă rog, ale căror grimase nu pot fi asimilate râsului. Ei nu au amintiri? Nu sunt amintirile lor pozitive? Cunoaşterea „istoricului” lor şi al părinţilor contrazic asemenea presupuneri.

Bătrânii pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor spun că un copil râde se încruntă, se întristează pentru că vorbesc îngerii cu el.

Poate să pară o explicaţie retrogradă şi rudimentară. Oare?

Experienţele avute în aceste zile cu Gloria mă fac să am mari îndoieli referitoare la explicaţiile strict psihologice şi fiziologice referitoare la râsul bebeluşilor.

Când un bebeluş reacţionează la simpla vedere a cuiva, despre ce amintiri poate fi vorba, când vederea lui este încă în stadiul de formare?

Când, la nici trei săptămâni de la naştere, Gloria se străduieşte să dialogheze, neputând încă emite sunete coerente, despre ce impulsuri vorbim?

Zâmbetul în somn, în momente în care nimeni nu este perceput în preajmă, de ce este declanşat? Ce procese se petrec în creierul ei aflat într-un stadiu de formare încă incipient dacă e să vorbim despre bagaj de informaţii?

Nu vreau să fiu greşit înţeles! N-am dat nici în paranoia! Am scris rândurile acestea mânat de întrebări, curiozităţi, nedumeriri şi… cutremur!

Pentru noi, şi poate doar pentru noi, Gloria ESTE un copil special!

Dar, după doar trei zile petrecute lângă ea, cu ea în braţe, „stând de vorbă” cu ea (şi nu exagerez, ea reacţiona, formând sunete necontrolate încă, atunci când vorbeam cu ea!), orice intenţie raţională de a explica multele mele nedumeriri mă fac să rămân la concluzia că bătrânii n-au vorbit aiurea: copiii nou născuţi trăiesc încă în o cu totul altă lume, o lume în care fiinţa umană este mult mai conştientă de existenţa şi prezenţa îngerilor lui Dumnezeu!

_______________________________________

*Gelotologia – ramură științifică care se ocupă cu studiul râsului (grec. „gelos“ = râs).

*Specialiştii categorisesc zâmbetul bebeluşilor cam în felul următor:
– Zâmbet reflex (între 0-6 săptămâni)
– Zâmbet de răspuns (între 6-8 săptămâni)
– Zâmbet social (între 2-3 luni)
– Zâmbet împarţit tuturor (de la 6 luni)
– Zâmbet selectiv (de la 9 luni)

Reclame

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Biserica, Frumuseţi, Pe gânduri, Smile..., Trecător prin lume și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

23 de răspunsuri la Gloria, Bunicul, Bucuria şi… nedumeririle

  1. nelu zice:

    Ma bucur de bucuria Dvs.

  2. luciastroila zice:

    Să vă trăiască şi să-i dea Dumnezeu sănătate şi fericire! Să vă aducă numai bucurii!!

  3. A.Dama zice:

    Dacă de pe-acuma convinge, exprimându-se prin mijloace atât de… simple, oare cât de convingătoare va fi peste câțiva ani?
    Și pentru că oricâte complimente aș înșira n-ar fi suficiente, zic: Doamne, fie lumina Feței Tale peste Gloria Ta! 🙂

  4. marinelblaj zice:

    Cum să nu zic „Amin!” la o asemenea urare, Adama?
    Într-adevăr, dacă de pe-acuma convinge… sunt deja o victimă sigură! 😀
    Şi totuşi, pe mine mă frământă zâmbetul unui copil atât de mic! Ce îl face să zâmbească?

    • A.Dama zice:

      Am văzut bine că te frământă, Marinel dragă! Și ne-ai schimbat puțin părerea, traducându-ni-l pe „gelos”. 🙂
      Nu știu de unde venea zâmbetul Adămioarei când era bebeluș, dar știu că îmi era suficient acel zâmbet, ca să mi se însenineze ziua, chiar dacă afară era vreme cumplită. Parcă țineam în leagăn soarele.
      Mereu m-am gândit de-atunci ce mare lucru ar fi să purtăm Soarele în noi!

      • marinelblaj zice:

        Adama dragă, cred că nimic nu egalează zâmbetul unui copil! Am încercat asta de mii de ori! Fără pretenţia metaforei, e ca şi cum ne-ar zâmbi îngerii!
        Cred că putem purta Soarele în noi. Dar vrem? Întotdeauna?
        Termenul folosit de noi, „gelos/geloasă” vine din italiana (geloso) şi nu are nimic de-a face cu termenul grecesc. Deşi, în opinia mea, omul gelos e, de cele mai multe ori,… de tot râsul 😀

  5. Mirela zice:

    O minunatie de copil.Cum sa nu te mandresti cu ea.
    La asa bunic asa nepoata….Domnul sa faca sa lumineze fata Lui peste ea toata viata.
    Ma bucur impreuna cu voi bunici si parinti.

  6. Cosmin zice:

    Frate Marinel, mă ispitiți cu minunea aceasta de îngeraș. Duminică am stat din întâmplare lângă cealaltă minune a fratelui Vasi. Ne-a zâmbit, a încercat să ne zică câte ceva. Am fost topiți și eu și Petronela, dar ( este timp ). În ceea ce privește zâmbetul lor și faptul că ei de mici simt și interacționează cu cei cu sufletele asemenea lor, nu este ceva nou. Poate totuși, ei nu sunt de tot desprinși de lumea spirituală și continuă să mai interacționeze într-un fel sau altu, asemenea celor care pe pat de moarte încep să vadă anumite lucruri pe care noi nu le vedem sau simțim. Mulți dintre cei care merg la Domnul merg cu zâmbetul pe buze, iar asta este dovada trăirii sale cu Domnul..

    • marinelblaj zice:

      Cosmin dragă, sincer, mă bucur că te ispitesc! 😀 Vine ea şi vremea voastră să ispitiţi pe alţii! Da, Hadasa este şi ea o minune!
      Poate că nu întâmplător spune Domnul să ne facem precum copiii…

  7. Strong Independent Woman zice:

    Ştii… stau şi mă uit la pozele astea de câteva zile şi îmi dau seama cât de multe schimbă în viaţa cuiva un copil. Cei mai apropiaţi oameni mie fie au copii acum, fie devin bunici. Îmi dau seama că nu o să pot să înţeleg niciodată ce se întâmplă în sufletul unui om când se naşte un copil, mă întreb – în măsura în care nu cred în dihotomia trup / suflet / duh, în ce măsură pe lână bagajul genetic transmitem şi din duhurile noastre ceva copiilor; fără a da în misticism, ci la modul real mă întreb acest lucru. Pentru că şi în cazul Gloriei, e atât de evident că e «a voastră» şi în cazul altor copii e evident că aparţin părinţilor lor.
    Extrapolând, mă gândesc la adopţie, la sudura care se petrece acolo în duhurile oamenilor şi la adopţia în familia lui Hristos. E vast subiectul, şi nu e aici locul pentru a-l dezbate. Am vrut doar să menţionez asta.
    Gloria chiar îşi onorează numele. 🙂

  8. Rodica Botan zice:

    In primul rind, felicitari. Apoi imi amintesc ca Buna mea imi spunea sa nu uit sa ma rog pentru copiii mei, cind erau mici ca sa aiba vise frumoase si sa nu-i supere cel rau cind dorm. Ca si zimbetul, plinsul trebuie si el sa aiba un motiv ( daca nu e durere fizica). De unde stiu copiii mici ce-i necazul cind pling sau suspina prin somn?
    Interesant cum Domnul Isus a avut o atractie la copiii si copiii la El. Asa ca atractia asta pentru copiii trebuie sa spuna mult. Apoi grija lui pentru copiii – sa nu fie suparati acesti micuti. Mai altadata ne spune ca daca nu ne facem ca acesti micuti…nu vom vedea Imparatia. Ce subiect vast…

    • marinelblaj zice:

      Mulţumesc pentru felicitări, Rodica! Am să le transmit cui merită, respectiv, părinţilor! 😀
      Şi pe mine m-a preocupat relaţia asta specială a Domnului cu cei micuţi.
      Într-adevăr, pe cât sunt ei de micuţi, pe atât de vast e subiectul… 😀

  9. Pingback: Sâmbăta muzicală a… bunicului | cetatea de piatră

  10. Marinel, ai prins bine adevărul în ideea din final.
    Copiii, la acest nivel al vieţii, trăiesc într-o lume spirituală perfect vizibilă şi perceptibilă pentru ei. Îţi spune unul care a privit la fiica lui şi care a surprins-o în astfel de percepţii! Fii sigur de acest adevăr! Aşa e, fără absolut nicio îndoială.
    Îţi spun aceasta şi în calitate de om înzestrat cu ceva simţuri mai dezvoltate din punctul acesta de vedere, care chiar s-a confruntat şi a simţit personal diferite prezenţe spirituale.
    Felicitări pentru nepoţica ta scumpă!

    • marinelblaj zice:

      Cam cu întârziere, dar îţi mulţumesc, Gabriel, pentru felicitări! Am să le transmit cui le merită, de fapt! 😀
      Cât despre impresiile mele, ele devin tot mai mult certitudini, aşa cum sugerezi! Foarte interesant!

  11. Pingback: O sâmbătă muzicală cu… aripi | cetatea de piatră

  12. aurora zice:

    Nu cred ca orice alt fel de fericire rivalizeaza cu bucuria de a fi bunic. Bunul Dumnezeu sa va binecuvinteze pe deplin pe cei mici si pe cei mari.

    • marinelblaj zice:

      Mulţumesc, Aurora! Şi bine ai venit în Cetate! Vezi, există două componente ale posturii de bunic: cea optimistă (am urmaşi!) şi cea pesimistă (auăleu, ce-am îmbătrânit!) 😀 Cea de-a doua, cu sau fără nepot/nepoată, e oricum inevitabilă! 😀

  13. Pingback: De ce îmi iubesc ţara şi totuşi nu-i cânt osanale de ziua ei… | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.