Atitudine, altitudine sau… platitudine? (2)


Scriam în articolul precedent dedicat fenomenului artistic (cu precădere muzical) creştin despre ce intenţionează şi ce vrea să transmită un artist creştin prin muzica sa. Articolul cu pricina apărea cu aproape o jumătate de an în urmă. De ce o atât de lungă tăcere?

Pentru că, pe de o parte, subiectul necesită o atitudine temperată, în care, pentru o abordare corectă este de dorit să lăsăm la o parte impulsurile de moment.

Apoi, subiectul acesta face parte din acea categorie pe care am convingerea că îl vom epuiza doar la… sfârşitul vremurilor.

Aş vrea ca în rândurile care urmează să ne oprim puţin la felul în care aceste demersuri se concretizează. Înainte de aceasta însă, îngăduiţi-mi câteva considerente generale.

 

Ce greşim când judecăm muzica artiştilor creştini

Greşim în primul rând „blocându-ne” la nivelul formei. Este foarte adevărat că forma este primul lucru care influenţează simţurile, cele care, în fond, determină primar judecata. Este la fel de adevărat că percepţia actului muzical se face în primul rând la nivelul formei pentru că şi cultura noastră muzicală este formată în timp în aşa fel încât generează în final un soi de „calapod” după care măsurăm actele muzicale cu care intrăm în contact.

În al doilea rând greşim când lăsăm anumite prejudecăţi sau impresii pe care le avem despre biserică să se constituie într-un soi de „filtru” pentru muzica în sine, lucru ce determină decisiv şi „verdictul” pe care îl dăm unei piese muzicale cu pretenţia de judecată artistică. Plecăm de la o imagine pe care ne-am format-o despre biserică, imagine pe care o „validăm” prin sintagme adevărate în sine, dar a căror extensie nu se susţine. Să explic:

–         Spunem: „Biserica este locul unde Duhul lui Dumnezeu este prezent”. Poate să fie adevărat sau nu. Depinde de biserică (luată ca trup, nu din punct de vedere confesional!). O biserică în care oamenii nu se închină în Duh nu poate beneficia de prezenţa Sa. Dar, să plecăm de la premiza că avem de-a face cu o biserică în care Duhul este prezent. Plecând de la această realitate, trecem la al doilea enunţ, respectiv: „Duhului nu poate să-i placă genul X de muzică”. Întreb din nou, de unde ştim ce muzică Îi place Duhului? Cultura religioasă pe care ne-am format-o majoritatea dintre noi despre biserică transmite de cele mai multe ori imaginea unei clădiri în care totul se întâmplă „în şoaptă”, un loc de reculegere, un soi de „chilii” cu mai multe locuri. Dar acesta este un subiect aparte…

Iar în al treilea rând, greştim când lăsăm gusturile să ne conducă. Da, este adevărat, fiecare are dreptul să spună „asta nu-mi place”, dar de aici şi până la „asta n-are valoare” e distanţă lungă…

–   Suntem conştienţi cu toţii (sau pretindem că suntem!) că Isus este „capul Bisericii”. Şi, din nou, „punem în cârca” Lui gusturile noastre. Noi ştim exact ce Îi place şi ce nu-I place Domnului. Şi, ca să demonstrăm aceste lucruri, aproape că siluim versete, făcându-le să se potrivească prejudecăţilor noastre. Dacă Domnul spune că „Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune”, noi ştim deja care sunt „roadele bune” muzicale şi, implicit, care este „pomul bun” ce le produce… Ştim oare?

Mă irită, personal, la culme, acea frază foarte des vehiculată prin unele biserici: „Muzica plăcută lui Dumnezeu este cea care mişcă inima, nu piciorul”. E clar! David a fost un păcătos (2 Samuel 6:14), că omul ăsta dansa de-a dreptul, nu se mai mulţumea doar „să-şi mişte piciorul”…

–   Ne place nouă să stabilim limitele. Până unde poate merge această „bătaie din picior”? Unde e „graniţa” dintre mişcarea inimii şi cea a piciorului?

Aici ne izbim din nou de tradiţiile pe care le înfierăm cu atâta ardoare… când e vorba despre alte denominaţiuni! Îmi amintesc de afirmaţia făcută de Harold M.Best în lucrarea sa „Închinarea neîncetată”: „Respectarea tradiţiei nu înseamnă folosirea ei în totalitate. Mai degrabă înseamnă să înţelegem creativitatea umană ca pe un râu uriaş”. Eh… că unii se îneacă în acest râu, asta e o problemă separată!

–   Îmi vine în minte întâmplarea de la scăldătoarea Betesda. Fariseii ştiau că nu se face nicio lucrare în timpul Sabatului! Drept pentru care au respins minunea, care este ceva… neconvenţional! Acum, ce-i drept, când este vorba despre muzică, putem avea de-a face cu minuni sau „minuni”! Oare nu procedăm şi noi ca fariseii? Legea nu este ceva negociabil, dar nici nu este ceva ce se aplică parţial. Mai mult, Isus a venit să împlinească Legea şi se pare că eşuăm adesea în înţelegerea acestui lucru.

Termenii folosiţi, respectiv kataluo, care înseamnă „a abroga, a invalida, a pune capăt legitimităţii” şi pleroo, care se înţelege ca „a da sens real, deplin”, ar trebui să ne ajute să înţelegem mai profund ce înseamnă această împlinire. Putem observa că Domnul nu se opune Legii, ci interpretării ei după standardele oamenilor, respectiv a fariseilor. Poate că unul dintre lucrurile care m-au pus serios pe gânduri este faptul că, spre deosebire de formula uzuală folosită de Domnul când făcea referire la prevederi anterioare venirii Sale, adică „este scris”, în contextul Predicii de pe munte, unde El face afirmaţia privind împlinirea Legii, se exprimă altfel: „Aţi auzit că s-a zis…”, urmat de un foarte apăsat „Dar Eu vă zic…” Şi, fără a contrazice, Domnul nuanţează, completează, „plusează”. Altfel spus, Domnul face referire la interpretarea dată de oamenii care „au zis” despre ceva ce era „scris”. Şi atunci, aşa cum scriam mai sus, El explică, intră în detalii şi înlătură rigiditatea unui „şablon”.

Acum, este evident că orice libertate asumată presupune şi riscul abuzului. Dar despre aceasta într-un episod ce va urma…

Până la acel episod aş vrea însă să cugetăm mai serios dacă nu cumva punerea unui act artistic între limite prestabilite anulează exact elementul vital al actului în sine, respectiv creativitatea! Abia după aceea putem vorbi, înţelegând vastitatea creativităţii, despre responsabilitatea actului în sine!

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Muzichie, Pe gânduri, Reluări. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

26 de răspunsuri la Atitudine, altitudine sau… platitudine? (2)

  1. Din fericire, postarea ta este o mîngîiere pentru cei care nu judecă după şabloane. Şi, mulţumesc lui Dumnezeu, eu sper că mă număr printre ei.
    Din păcate, ceilalţi nu se vor lăsa convinşi prea uşor. De-asta e mare lucru să te ţii de treabă, tinere Marinel, şi să nu-i laşi. Educaţia, ca şi şcoala, nu sunt lucruri fiziologice şi de plăcere pentru toţi. 🙂
    E greu că intri în Canaan-ul muzicii, dacă te-ai obişnuit să rătăceşti prin pustiul prepeliţelor.
    Oare dacă spui că o muzică îţi gîdilă plăcut auzul e un păcat? 🙂
    Nu mai spun de eleganţa îndemnului tău: aş vrea să cugetăm mai serios… Tu nu spui fraza aia care mă trimite direct în staul, „să rumegăm ideile”, pe care am întîlnit-o în alte locuri. Nu de alta, dar creierul meu nu are foios. 🙂

  2. marinelblaj zice:

    Mare lucru ai spus, şi perfect formulat, Răsvan: „E greu că intri în Canaan-ul muzicii, dacă te-ai obişnuit să rătăceşti prin pustiul prepeliţelor”!
    La întrebarea ta, răspunsul meu e ceva mai complex. Oare tot ceea ce ne afectează simţurile ne şi înalţă în sfere sfinte? Dacă simt miros de vanilie, păcătuiesc fiindcă nu mă gândesc la… ce vom face în ceruri şi mă gândesc în schimb la nişte brioşe gustoase? Problema e ca atunci când privesc un tablou înfăţişând un nud. La ce mă gândesc? Dacă mă gândesc la altceva decât la creaţia artistică, eu am o problemă, nu pictorul sau tabloul! Îmi şi imaginez o lume plină de chilii săpate în stâncă, în care să trăim departe de orice ne poate ispiti, născuţi acolo (că dacă nu ne-am născut acolo, e bai! Avem bagaje de gânduri ispititoare, amintiri conexe etc). Oare o asemenea lume ar rezolva problema? Eu cred că nu şi degeaba ne-am confecţionat unii dintre noi nişte „preasfinte chilii” din tot felul de şabloane, că de trăit adevărata viaţă tot în afara lor trebuie să o trăim, acolo unde ne mai calca pe bombeu unul în autobuz, în care mă minte guvernul etc!
    Ştiam eu că nu „are foios” creierul tău, şi mă mai bazez pe vreo câteva… nu prea multe! Din păcate!

  3. Relu zice:

    Muzica este intr-un fel rezultatul starii spirituale a individului, o persoana mai obisnuita cu lumea va accepta si va promova muzica care se aseamana cu muzica laica , lumeasca, dimpotriva un individ cu un nivel spiritual duhovnicesc ridicat va accepta numai muzica de inalta calitate spirituala (duhovniceasca) . Pe tema muzicii contemporane a scris o carte interesanta ,Peter Masters
    http://muzicacrestinanet.wordpress.com/muzica-crestina-contemporana/

    • marinelblaj zice:

      Relu, bine ai venit în „Cetatea de piatră”! Asta în primul rând.
      Am citit „decalogul” spre care faci trimitere. Nu vreau să fiu maliţios, dar aş putea să aduc tot cam atâtea argumente care să dea o cu totul altă „nuanţă” felului în care judecăm muzica pe care unii o denumesc în mod cu totul şi cu totul eronat drept „creştină”. Aş întreba, totuşi, dragostea faţă de soţie este ceva creştinesc? Dacă, aşa cum bănuiesc, răspunsul este afirmativ, ce ar fi greşit în a cânta o asemenea melodie (evident, nu în biserică)? O altă întrebare: cum ai defini tu, sau cei ce postează asemenea „legi inflexibile”, muzica „de înaltă calitate spirituală”? Ce caută instrumentele din Psalmi?
      Cum se face acest „instrumentele trebuie sa fie cu grijă alese pentru a se potrivi cu cadrul solemn al închinarii”? Adică? Trebuie să aibă culori închise? O anumită formă? Îngeraşi pictaţi, sau ce? Unde găsesc şi eu lista celor… potrivite?
      Iar dacă a cânta cu negative presupune „lipsa participării emoţionale şi sufleteşti”, ce-ar fi să umblăm doar pe jos, căci cu maşina nu mai simţi emoţia umblatului, ci o cu totul altă emoţie! Chiar aşa, cum afectează un negativ emoţia, că eu n-am simţit asta, mai ales că un artist, fie el şi creştin, tot ar trebui să respecte măsurile, fie ele „live” sau pre-înregistrate?
      Iţi dai seama sub ce formă aberantă sunt formulate acele 10 „postulate”?
      Crede-mă, e mare păcat că îşi dau cu părerea despre muzică oameni cu o „înaltă calitate duhovnicească” dar total în afara actului artistic în sine! O, dacă ar ştii oamenii aceştia cum devin adevăraţi inchizitori pentru artişti, de la David până la mulţi artişti creştini contemporani. Şi, Doamne, ce bine ştim să mai „tragem la temă” versete care să ne justifice această „înaltă calitate spirituală”, dar care nu au nimic de-a face cu muzica!

      • Chestia cu decalogul lui Relu îmi aminteşte de tipii ăia snobi care vin în sală la concerte cu partitura după ei şi urmăresc dacă se cîntă bine sau nu.
        Cam aşa ar trebui să stea şi băieţii ăştia în biserică: să asculte cu decalogul ăla nenorocit în braţe şi să bifeze unde e bine şi unde nu e. 🙂
        Din păcate, fac pariu că majoritatea sunt oameni fără educaţie. Dacă i-aş pune o cantată de Bach lui Relu sunt convins că ar trebui să-l leg de scaun. Ce-i drept, acolo găseşte şi textul tradus în engleză. Măcar nu se plictiseşte. 🙂
        Dar o tocată şi o fugă nu-i pun, că n-au cuvinte şi pleacă cu scaun cu tot. 🙂

      • Dacă-mi răspunde Relu, revin. Dacă nu, nu. 🙂

      • marinelblaj zice:

        Dacă nu, nu? Nu-ţi mai spun de astea, Răsvan, că abuzezi! 😀
        Până atunci, uite pun eu nişte Bach, fără cuvinte, dar cu John Lord! Mă tot gândesc, oare o fi zâmbit Bach ascultându-l, sau s-o fi încruntat?

      • Are poporul o vorbă: cred că s-ar răsuci în mormînt! 🙂
        Acum, tu ai atins o problemă interesantă (o comentez puţin, ca să mai ieşim din rigorile decalogului :)): ce-ar spune un compozitor mai vechi dacă ar vedea cum i se interpretează lucrările?
        Să luăm de exemplu pe Chopin. Ascultă, de curiozitate, acelaşi Vals (să spunem pe cel „brilliant” :)), în interpretarea lui Cortot, Rubinstein şi Arrau. Diferenţele sunt majore, chiar şi ca durată. Cortot a fost elevul elevului lui Chopin şi un interpret magistral al romanticilor, Rubinstein a fost un romantic năvalnic prin excelenţă, în timp ce Arrau, chilianul, găseşte, spun eu, (după gustul meu), interpretarea cea mai apropiată de Chopin. Dar, aşa o fi? 🙂
        Nici Cortot nu respectă exact partitura. În mare măsură nici nu e posibil, chiar dacă acoperea cu mîna stîngă, întreaga claviatură a pianului, cu o revărsare de sunete ameţitoare, iar cu dreapta păstra linia melodică. Poate doar la repetiţii să încerce astăzi cineva chestia asta. Cortot a făcut-o, uneori. Nici marii pianişti nu-şi permit să rişte, cînd au o bucată grea în faţă, să respecte toate indicaţiile compozitorului. Nu riscă nimeni să scape o notă falsă. E mai bine să o sară.
        Eu nu văd muzica în sensul de ziditoare sufletească. 🙂
        Aş spune o vorbă mare, dar chiar face parte din viaţa mea. Din păcate, m-am limitat să o ascult. Din fericire, am avut părinţi care m-au educat în sensul ăsta, al muzicii clasice şi de operă. S-ar spune că n-ar trebui să am probleme cu puştii care vorbesc de decalog. 🙂
        Dar ceea ce mă enervează e tonul cu care spun ceea ce spun. N-au modestie, creier, nu ştiu ce n-au… 🙂 Parcă ar judeca cu mintea pastorilor lor favoriţi.
        Nu l-am întrebat degeaba pe Relu de Cantatele lui Bach. Tu ai dat o prelucrare modernă a celebrei sale Tocata şi fuga în Do Major. L-ai omorît pe puşti! 🙂
        Cantatele lui Bach sunt o minune, pentru că şi textul te adînceşte în meditaţie asupra relaţiei tale cu Dumnezeu. Dar, dacă nu greşesc, ele aparţin luteranilor, nu neoprotestanţilor. Atunci, ce te faci cu decalogul sau cu indicaţiile preţioase ale lui Cristian Ionescu? 🙂

      • Şi, ca să închei, muzica adevărată, aia care te face să te înalţi sufleteşte, o asculţi în cămăruţa ta, acolo unde te rogi, unde ai linişte, nu în mijlocul unei mulţimi bisericoase. Acolo te zideşti de ochii lumii. Părerea mea. 🙂

      • szromulus zice:

        Extrem de adevarat 🙂

      • capaln zice:

        Marinel,
        I-mi place sa citesc ce scrii, si cred ca ma depasesti in materie de muzica.Dar scriu si eu la subiectul acesta poate dintr-un alt unghi. Sint cu totul de acord ca nu instrumentele fac muzica rea,ci instrumentistii sau cei ce performeaza pot sa faca muzica proasta.
        Cred pe de alta parte ca multi dintre cei mai mari performeri nu respecta intodeauna „masurile” de ex ,Elvis, Wilie Nelson, si multi altii. Cintatul cu negative tine vocalistul legat si limiteaza dimensiunea cintatului.Cel ce cinta cu negative nu este in control ci este controlat si este ostatecul acompaniamentului. De multe ori vocalistul acompaniaza negativul stil Karaoke. Ma gindesc ca de ex. Elton John ,daca ar fi cintat cu negative nu
        l-ar mai fi ascultat nimeni la concertele lui. Da sunt si performante bune cu negative dar putine, atunci cind acompaniamentul e croit specific pentru vocalist sau vocalisti.
        Un lucru nu inteleg, cind ai instrumentisti , ce rost are sa cinti cu negativ? Da sigur e mai multa munca dar muti vor sa se inchine fara sa-i coste nimic sau cit mai putin.
        Ma opresc aici,ca gramatica mea are lipsuri, 34 de ani in tara asta mi-a mai luat si din ce nu a prea fost. I-mi cer iertare.
        Mihai Hategan

      • marinelblaj zice:

        Mihai dragă, mă bucur în primul rând să-ţi spun un „Bun venit în Cetatea de piatră”! Mă bucur apoi că îţi place să citeşti! Lucru rar la mulţi tineri din ziua de azi. Faptul că îţi place să citeşti ce scriu eu e de-a dreptul măgulitor şi mă obligă şi mai mult 😀
        Evident, ai dreptate, instrumentele n-au nicio vină, săracele…
        Cât priveşte cântatul cu negative… sunt parţial de acord cu tine. Depinde de interpret! În fond, atunci când un solist cântă acompaniat de o orchestră ce foloseşte partituri, e aproape acelaşi lucru, căci nicio orchestră nu va denatura o partitură ca „să ţină pasul” cu solistul. Cum spuneam, depinde de solist. Eu am cântat în ultima vreme mult cu negative, din lipsă de instrumentişti, şi nu am avut niciun fel de probleme (în afară de performanţele tot mai scăzute ale corzilor mele vocale care mă cam părăsesc…). Crede-mă, pot fi foarte creativ ca vocalist chiar şi cu negativ, nu mă simt „încorsetat” de el şi îmi permit şi unele artificii (sunt destule piese postate aici pe blog cu negative). Este, pe de altă parte, de preferat cântatul cu instrumentişti alături sau când tu însuţi cânţi vocal şi instrumental, dar dacă nu se mai poate… Faptul că unii aleg să cânte acompaniaţi de negative chiar dacă au la îndemână instrumentişti poate fi, într-adevăr, o dovadă de superficialitate a închinării.
        Am cântat mult la viaţa mea (şi în lumea laică şi în biserică) şi crede-mă că nu vorbesc în necunoştinţă de cauză (rubrica JUST M.E. de pe blog e o dovadă).
        Să nu uit, ce înseamnă 34 de ani în ţara asta? Care ţară? Să înţeleg că ar fi vorba de SUA (nu dau mai multe detalii…)?

      • capaln zice:

        Da e SUA, dar nu mai sint chiar asa tinar , am 54, ,, multumesc.
        Cred ca un instrumentist care poate cinta si fara partituri poate sa compuna si sa cinte in acelasi timp, adica poate cinta o cintare noua de fiecare data , chiar daca titlul e acelasi.

        Mihai Hategan
        Vancouver Wa.

      • marinelblaj zice:

        Mihai, cum adică nu mai eşti aşa tânăr? Eu am ceva mai mulţi şi mă consider tânăr! 😀
        Sau, cum obişnuiesc să spun, nu voi mai fi tânăr decât după ce nu voi mai fi! 😀
        Zici tu ceva cu ceea ce scriai… sincer, nu cred că am reuşit vreodată să cânt aceeaşi piesă la fel (e şi asta parte din creativitate).
        Eu n-am vrut să scriu neapărat despre Vancouver, chiar dacă IP LOcator îşi face foarte bine datoria.
        Pot să te întreb care e tangenţa ta cu muzica? Sau eşti doar „consumator”?

      • capaln zice:

        Marinel,sint consumator si mic producator, nu muzician doar muzicant ,keyboardist si mai acum in ultimii ani mai cint si la mouth-harp/ harmonica/ muzicuta.

      • marinelblaj zice:

        He-he! Păi, dacă îţi place muzicuţa, hai să-ţi fac un mic dar… cu Johnny Cash jucându-se cu instrumentul acesta:

        sau ceva puţin mai particular, cu niscai keyboards…
        https://cetateadepiatra.wordpress.com/2012/05/25/just-m-e-povestea-unui-vis-vii-cain-si-abel/
        Mă bucur să întâlnesc oameni care pot înţelege muzica „din interior”!

      • capaln zice:

        Uite aici din ceea ce produc si eu , se aude un pic si din harmonica mea la min.2

      • marinelblaj zice:

        Mihai, răspund în josul paginii!

  4. szromulus zice:

    In anumite cercuri ar fi suficient sa spun ca am fost pasionat de rock, ca sa ma aleg cu un val de ramasite de vase de bucatarie (crestine) dupa cap 🙂 . Dupa convertire am ascultat multa muzica rock crestina si pot sa spun ca m-a zidit(si nu era nevoie de mesterul Manole ca sa ma zideasca 😀 ) .

    Cele mai serioase intrebari vizavi de gandire, de procesul de formare al ideilor, sentimentelor mi le-am pus dupa ce am citit Criticile lui Kant. Uzina de ganduri este complexa, mult mai complexa decat banuiesc(si banuiam) cei care emit judecati formale vizavi de stilurile muzicale. De ceva vreme m-am adancit in studiul proceselor subconstiente, formare, evolutie, corectare. Lucrurile (sub capota) gandirii sunt foarte complexe, dar logice. Pe scurt nu ce intra in om spurca, ci cea ce iese. Nu inputul este devina(oricare ar fi acesta), ci outputul 🙂 . Daca lucrez, spre exemplu, intr-un mediu in care se abuzeaza de un limbaj lipsit de etica, eu nu sunt conditionat sa reactionez dupa principiul cauza-efect predeterminat. Pot reactiona intr-o varietate de moduri. Isus, pe cruce, a reactionat plin de iubire, compasiune fata de cei care il torturau si l-au ucis, desi stimulii nu facilitau (in viziunea majoritatii) un raspuns de acest fel. Reactia altor condamnati era cu siguranta una predictibila si destul de diferita de a lui Isus. Isus vedea in Iuda implinirea Scripturilor(gasea pana si intr-un tradator un element pozitiv prin prisma caruia il privea), in timp ce majoritatea, celor care cunosc personajul Iuda, manifesta o reactie negativa. Mediul exercita o influenta asupra noastra, in schimb nu determina o reactie anume. In aceiasi ordine de idei, muzica poate crea o paleta foarte larga de reactii, in schimb nu predefineste o reactie anume. Intre stimul si reactie exista un modul de interpretare, acesta este decoderul care determina tipul de reactie.

    Cu judecatile emise de autorul linkului cu pricina, nu sunt de acord in mare parte. Judecatile fata de cei de la Stryper, sunt doar prejudecati. Muzica este reusita, lyricsul este bun. Prejudecatile ii blocheaza si ingusteaza viziunea. Cum s-au format aceste prejudecati? Care este sursa lor de formare? Si-a analizat tiparele de apreciere ale muzicii? Sunt ele juste? Dupa ce standarde se dovedesc a fi juste? Formele sunt o caracteristica neutra a universului in care traim, incarcatura semantica o da interpretorul. Esenta crestinismului se invarte in jurul schimbarii interpretorului, nu a factorilor de input de mediu. Judec muzica prin prisma reactiilor pe care mi le determina, dar este o judecata aplicabila doar in dreptul meu. Odata cu evolutia parametrilor interni imi ajustez interpretorul astfel incat sa imi ofere outputul dorit 🙂 . Raman la idea ca ce iese din inima e problema, nu ce ascult. In schimb imi pot ajusta gusturile ca tot mai multe lucruri din jur sa imi produca o inima plina de multumire si iubire fata de Dumnzeu. Inima este un instrument care poate fi ajust sa produca iubire, multumire si bucurie, destul de putin afectat de factorii externi nefavorabili.

  5. marinelblaj zice:

    Răsvan dragă, dă-mi voie să mă îndoiesc că DACĂ Bach ar fi trăit, prin absurd, o viaţă atât de lungă încât să cuprindă evoluţia muzicii de la el până în prezent, s-ar mai fi răsucit în mormânt! În primul rând pentru că, dacă absurdul ar fi avut loc, n-ar fi fost… în mormânt 😀
    Dar, ce vreau să spun? În principiu, atunci când un artist reinterpretează creaţia altcuiva, este imposibil ca „un ceva” din artistul interpret să nu se interfereze cu originalul. În fond, nici măcar creatorii nu-şi cântă identic piesele, căci sunt mulţi factori care influenţează interpretarea. Revenind însă la subiect Romulus puncta foarte bine faptul că exprimarea exterioară depinde într-o mult mai mică măsură de stimulii externi decât de cei interni. Am văzut oameni absolut impasibili la piese la care alţii plângeau sau la piese la care unii ziceai că şi-au introdus degetele în priză! De ce ? Nu era aceeaşi piesă pentru urechile ambilor? Pe de altă parte, este la fel de adevărat că la unii indivizi ascultarea mereu şi mereu a aceluiaşi gen de piese induce o anumită atitudine. În ambele sensuri, pozitiv şi negativ. Dar de aici şi până la a pune etichete universal valabile e o distanţă de… decalog!
    Cât despre puşti… nu l-am omorât! Genul acesta de „interlocutori” vin, aruncă… decalogul şi… adio! Cam cu aceeaşi convingere cu care trec martorii lui Iehova şi-ţi lasă în braţe revistuţa lor; gata, au mai făcut un pas spre ceruri! 😀
    Mă întreb mereu, dacă eu compun o piesă despre frumuseţea unui apus de soare (parte din minunăţia creaţiei) fără să pomenesc numele Creatorului, aia e o piesă „creştină”? Fără să bagatelizez, când exclam la masă: „Excelentă supa asta!”, ştiind şi eu şi soţia cine a gătit-o, nu este aceasta o laudă la adresa bucătăresei?
    Mă tem însă că acest gen de „subtilităţi” sunt prea complicate pentru cei care vor neapărat şabloane într-o lume în care chiar şi Mântuitorul a avut probleme cu şablonarea!
    La ultima întrebare a ta, aceea cu „ce te faci cu…?” prefer să nu răspund. Din politeţe! 😀

    • szromulus zice:

      He hei, vrei sa ne pacalesti cu piesa despre frumusetea unui apus, ce frumusete de apus? Esti firesc, draga frate! Cat despre… supa… incurcam spiritualitatea cu lumea 😀

      • szromulus zice:

        *erata – pardon, folele cu spiritualitatea. Vorba lui Florin Piersic, in piesa „Crastavetele”, – „ca numa la fole ti-i gandu…mancaule” 😀 Spiritualitate-i asta? 🙂

  6. Pingback: Scrisori interceptate (2) | Jurnal

  7. marinelblaj zice:

    Mihai, îţi răspund aici, căci wordpress-ul face nişte coloane… infinite!
    Nu sună rău deloc ceea ce mi-ai trimis (aşa, ca amuzament, de ce „te-ai ascuns” după stâlpul acela? Mi-a luat ceva timp până să văd pe unde eşti! :D)
    Mă deranjează, din păcate, înregistrarea făcută direct, „din sală”. Asta face ca acustica sălii să amestece prea mult sunetele şi să nu se distingă suficient partritura fiecărui instrument, practic, auzindu-se doar solistul şi pianul, restul e… Nu există posibilitatea înregistrării din mixer?
    Uite aici cum sună o piesă cântată tot în biserică (la noi), dar înregistrată direct din mixer:
    https://cetateadepiatra.wordpress.com/2012/05/30/the-greatest-thing-pilgrim/

    • capaln zice:

      Marinel,
      Aici eram in deplasare la penti in Portland, stii cum e ,te multumesti cu ce ti se da.
      Da m-am ascus si eu si fica mea la drums ca nu ne place sa fim pre in fata.
      Ai dreptate acustica salii e rea, dar prin mixer era si mai rau .Trebuie mai intii sa ai un muzician cel putin tot asa de bun ca cei care cinta ca sa poti face un mixaj corect, greu de gasit, acolo era imposibil.Totusi cred ca sunetul din sala e mai corect ,pentru ca asta e sunetul pe care i-l aud cei care sint in biserica si i-ti da o dimensiune a inregistrarii pe care mixerul singur nu ti-o poate da.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s