„Este scris: «Casa Mea va fi numită o casă de rugăciune», dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari!”, spunea Domnul Isus la vederea imaginii pe care o oferea Templul în zilele Sale. Mă întreb oare ce ar spune Domnul văzând multe biserici, sau aşa zise biserici din zilele noastre?
Vi s-a întâmplat să întâlniţi aşa ceva?
Biserica – agora
Să lămurim întâi de toate ce înseamnă „agora”. Asta, vorba (pardon, ticul) politicienilor de azi… să ştim despre ce vorbim aici!
Aşadar, conform Wikipedia (sic!) : „Agora era piață publică a orașelor grecești antice. Aici, în fața poporului adunat, regele (la spartani) se prezenta, purtând sceptrul și făcea cunoscute hotărârile pe care le luase împreună cu nobilii. Poporul aclama cu ovații, sau, dacă nu era de acord, se exprima prin tăcere. Piața era împodobită cu portice, cu clădiri civile ori religioase. La atenieni, adunarea poporului în agora se ținea de trei ori pe lună, dimineața. Toți cetățenii erau datori să fie prezenți la întrunire. Cine venea târziu pierdea dreptul la indemnizație. Orice cetățean avea dreptul să vorbească. Cel mai în vârstă avea întietate. Oratorul punea pe cap o coroniță de mirt sau de măslin. Votarea se făcea prin ridicare de mâini, afară de ostracism, când numele celui ostracizat urma să fie scris pe un ciob.”
Acum, să traducem:
De foarte multe ori, şi în prea multe locuri, biserica a devenit o… piaţă publică. În faţa poporului adunat, cum monarhia a fost abolită în forma ei pământeană, iar Regele trăim cu impresia că e suficient de departe, deşi pretindem că „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu…”, pastorul se prezintă şi face cunoscute hotărârile pe care le-a luat împreună cu „nobilii”. Ah, să nu vă gândiţi cumva că „nobilii” sunt obligatoriu cei din comitet (deşi, uneori, şi asta e posibil!). „Nobilii” poartă azi alte nume (dar sunt în general „sponsori”). Aluzia la „spartani” stă în picioare, căci altfel cum să-ţi explici răbdarea „spartană” cu care se mai suportă asemenea practici. Tot din educaţia… spartană face parte şi modificarea privind frecvenţa adunărilor. Dar asta e altă poveste. Mai complicată.
Toţi sunt datori să fie prezenţi. Din nefericire, prea mulţi au uitat Cui sunt datori, aşa că sistemul funcţionează pe principiul „frecventezi, exişti, nu frecventezi, nu exişti”, … că principiul „cogito, ergo sum” e perimat!
Asta cu „oricine are dreptul să vorbească” e mai greu de transpus. Nu de alta, dar sunt extrem de puţini cei care pot accepta să fie „oricine”, în condiţiile în care fiecare se crede… „cineva”!
Iar chestiunea cu „cel mai în vârstă” e oricum relativă. Vârsta se măsoară după anii scurşi, nu de la naşterea biologică, ci după cea de la presupusa naştere din nou! „Frate, când eram eu…he, he… tu…”
Ca şi cum, Ştefan, ca să moară pentru credinţa lui, ar fi avut nevoie de un extras din biletul membral!
Eh, şi acuma vine problema cu coroana! Unii au înlocuit-o încă de pe acum cu o aură. Că pe cea de spini n-o mai vrea nimeni. E folosită. A purtat-o Domnul! E… second-hand…
Cât priveşte scrierea pe cioburi a numelor celor ostracizaţi, aceasta e cea mai simplu de rezolvat problemă. Cioburi sunt deja destule…
Şi… „din cioburi de iubire, zadarnic, dragul meu…”
Mai au dreptate şi poeţii ăştia…
Precizare: Seria aceasta de articole, deşi tratată într-un ton de ironie, se vrea una serioasă. Problemele funcţionale ale multor biserici sunt chiar mai mari decât cele pe care încerc să le surprind eu. Dar este de cele mai multe ori de folos să identifici simptomele pentru a pune diagnosticul şi a găsi tratamentul potrivit.
Pentru viziunea mea privind conducerea bisericii, se poate citi aici.
cetatea de piatră 