Citesc de câteva zile, cu tristeţe, o serie de postări ale unui bun prieten, „sectar” ce-i drept, şi astăzi mi-am amintit de un text mai vechi, scris cu ceva vreme în urmă, mânat de umorul acela amar cu care „ne rezolvăm” noi, românii, ofurile…
Şi m-am gândit că, deşi a fost scris în anumite împrejurări, el este un text… atemporal, că avem noi grijă să fie aşa…
Iată-l:
„Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
O turmă de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i australian,
Altul e american,
celălalt european…”
Ce-o fi lipsind în balada aceasta? Evident, câinii. Nişte câini… de comitet. Ăia care n-au altă treabă decât să ţină turma „pe păşune” în timp ce mai aţipesc ciobăneii…
Acuma, nu ştiu dacă doi dintre ei chiar şi-au propus să îl omoare pe al treilea, da’ nici să trăiască nu-l prea lasă… Nemaivorbind că şi potenţiala „victimă” chiar nu pare să fie conştientă că trăieşte… dar periculos.
Cert e că, în coborârea asta „la vale” (vai, ce imagine sugestivă!), ciobăneii noştri nu găsesc altceva mai bun decât să dea din când în când cu piciorul în câini pe motiv că turma merge brambura din vina lor, că nu-şi fac treaba cum se cuvine! Măi, să fie!
Şi în timpul ăsta oile behăie într-una, că doar ce poate să facă mai inteligent o oaie, decât să behăie… Vorba baladei „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace…”
Degeaba reclamă turma „ un câine, mai bărbătesc şi… mai frăţesc”, deocamdată ăştia-s câinii cu care „defilăm”… La aşa ciobănei, aşa câini… bine măcar că nu lasă şi ei turma de izbelişte…
Ce mă tem e că „balada” nu mai poate continua aşa. Nu de alta, dar până să ajungă să se omoare între ei ciobăneii o să moară turma. Sau o să… (e)migreze spre „negru zăvoi, că-i mai… metanoi”…
Aşa că, până una alta, cred că ar fi bine să înveţe câinii să mai şi muşte, nu doar să latre… Deocamdată, să-i muşte pe ciobănei de picior, poate îi apucă şchiopătatul şi le face deplasările mai greu de făcut… Şi mai văd în felul ăsta şi de turmă…
Fiindcă, mai spirituali fiind, au oricum un spirit… de turmă!
Şi, în orice caz, o fi oaia cunoscută ca mai prostuţă, da’ vede bine mai nou!
cetatea de piatră 
Bine ar fi sa ia aminte la sfat, dar tare mi-e frica ca se va intimpla cum scrie in Isaia 56:12.
„…negarea traditiei a inlesnit importul de subcultura…”
scuze….nu era un reply;
Depinde, Iulian! Am uneori sentimentul că subcultura mocnea şi n-a fost doar o problemă de import.
depinde…de perioada
Lidie, şi dacă va fi ca în traducerea corectă din Ezechiel 34:16?
În traducerea Cornilescu sună aşa: „Voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită şi voi întări pe cea slabă. Dar voi păzi pe cele grase şi pline de vlagă: vreau să le pasc cum se cade”, pe când în noua traducere e: „O voi căuta pe cea pierdută, o voi aduce înapoi pe cea izgonită, o voi lega pe cea rănită şi o voi întări pe cea slăbită, dar o voi tăia pe cea grasă şi pe cea tare. Îmi voi paşte astfel turma cu dreptate”, ca de altfel şi în King James: „I will seek what was lost and bring back what was driven away, bind up the broken and strengthen what was sick; but I will destroy the fat and the strong, and feed them in judgment” 😦
Marinel, este foarte posibil ca sa traim curind si acele vremuri din Ezechiel. Oricum ce e scris se va duce la indeplinire negresit, insa la vremea hotarita de Dumnezeu. Eu as dori ca oilor pierdute, izgonite, ranite,si slabite, sa li se faca dreptate cit mai curind. Am sa ma rog de azi ‘nainte pentru cauza acestor oi, voi cere Lui Dumnezeu sa iasa inaintea celor care le-au avut in grija, dar nu s-au tinut de slujba incredintata.
Poate așteptările noastre sunt prea mari de la creștinii care gravitează prezentul. Dar cu toate astea văd că Dumnezeu se folosește de ei. (așa cum sunt ei, asa cum îi considerăm noi, așa cum și noi suntem….slabi). Până și apostolul Pavel recunoștea „Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur”. (Corinteni 2:3) Problema este că noi, acum, nu mai suntem plin de cutremur, ci plini de înțelepciune, aceea de care tot apostolul Pavel încerca sa se ferească .”….o vorbire sau înţelepciune strălucită.” (Corinteni 2:1). Înțelepciunea noastră trebuie, să rămână Domnul nostru cel răstignit, înviat și înalțat, asta ca nu cumva după ce propovăduim altora, tocmai noi să fim lepădați (1 Corinteni 9:27).
Cosmin, aşteptările noastre TREBUIE să fie mari, întâi de la noi înşine şi apoi şi de la ceilalţi!
Când privim spre noi, brusc, totul devine complicat frate Marinel….
Păi, vezi de ce scriam acel „trebuie” cu majuscule?