Biserica – încotro? – 3 –

Modelul prezbiterian

Începeam cu ceva vreme în urmă o analiză a sistemelor de conducere a bisericii, şi încercam o sumară descriere a ceea ce se numeşte în mod uzual model episcopal. Aşa cum precizam, nu era o analiză exhaustivă (nici nu avea cum să fie), ci doar „o punctare” a caracteristicilor generale şi a deficienţelor ce se manifestă în cadrul unei conduceri de acest gen.

În articolul de faţă încerc o descriere, cam în aceeaşi linie, a unui alt model de conducere, respectiv conducerea prezbiteriană.

Personal, consider acest model de conducere ca fiind cel mai apropiat de învăţătura biblică. Nu vreau „să împănez” articolul cu trimiteri biblice (sunt convins că majoritatea cititorilor cunosc suficient de bine textele biblice legate de această temă), dar poate că ar trebui să citez aici, încă din start, ceea ce citim la 1 Petru 5:1-3:

„Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită: păstoriţi turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţire, ci făcându-vă pilde turmei”

Aş vrea să reţinem, în primul rând, câteva exprimări:
„sunt un prezbiter ca şi ei”
„nu de silă, ci de bunăvoie”
„nu pentru un câştig mârşav”
„cu lepădare de sine”
„nu ca şi cum aţi stăpâni”
„făcându-vă pildă”

Am subliniat câteva cuvinte intenţionat. E de la sine înţeles de ce.

Apoi, ar trebui să fac precizarea că acest model prezbiterian, aşa cum va fi descris în articol, nu este nici pe departe un model original. Modelul se regăseşte într-o oarecare măsură în biserica primară şi este folosit în multe biserici, cu precădere americane, şi nu modelul în sine constituie problema, ci felul în care el funcţionezaă.

Structura unui astfel de model, sau a unei astfel de „echipe” de conducere ar fi următoarea: un pastor (sau, mă rog, păstor) şi un comitet sau grup al prezbiterilor. Până aici lucrurile par să se identifice cu modelul episcopal, căci şi acolo există pastorul şi comitetul. Cum am spus, deosebirea constă în modul de funcţionare.

Primul lucru şi fără îndoială deosebit de important în construcţia unei asemenea echipe este constituirea sau alegerea grupului prezbiterilor. Aici apar de multe ori cele mai mari probleme şi ele sunt de două feluri: când alegerea prezbiterilor este făcută incorect de către biserică (voi explica mai jos) sau când alegerea prezbiterilor este influenţată de pastorul bisericii (şi acest lucru va fi detaliat).

Genul acesta de greşeli, pe lângă faptul că aplică incomplet modelul biblic, duce curând şi la ulterioare disfuncţionalităţi, generate fie de incapacitatea unora dintre prezbiteri, fie de relaţii neprincipiale în chiar sânul echipei.

Detaliind cele afirmate mai sus cu privire la alegerea prezbiterilor într-un mod incorect, trebuie spus că biserica are chiar în Biblie criteriile care trebuie să stea la baza alegerii. Din păcate, lipsa unei înţelegeri corecte a ceea ce înseamnă „înţelepciune” (confundată de foarte multe ori cu isteţimea!), a „plinătăţii Duhului” (şi ea confundată cu vorbirea aleasă, dar care nu are suport în trăire) ori a ideii de „vorbiţi de bine” (tradusă în multe biserici prin poziţionarea de „fan” al cuiva!) şi, cel mai grav, necunoaşterea nevoilor specifice ale bisericii (căci, dincolo de nevoile comune tuturor bisericilor, fiecare are un specific anume. Unele sunt constituite din oameni de o anumită categorie socială, sau culturală, altele sunt constituite cu precădere din tineri şi familii tinere, spre deosebire de altele în care persoanele mai în vârstă constituie majoritatea), toate acestea conduc spre alegeri eronate.

În multe biserici există, din nefericire, un soi de grupuri de interese, care se coagulează în jurul unor lideri de grup, pe care grupul se străduieşte să-i propulseze într-o poziţie din care să poată influenţa aceste interese. De multe ori acestea sunt interese minore şi asta face situaţia adesea penibilă. În alte situaţii biserica se simte parcă obligată să aleagă în funcţia de prezbiter pe cineva care este fie mai activ, fie mai vocal în activităţile bisericii. Şi, ce este de-a dreptul jenant, se întâmplă să avem în biserici şi ceea ce se întâlneşte în politică, respectiv campanii electorale sadea, campanii în care sunt mulţi foarte abili.

Apoi, este extrem de important ca fiecare prezbiter să aibă calităţi de lider. Atenţie! Calităţi, nu veleităţi! Veţi vedea mai încolo de ce este obligatoriu necesar ca un prezbiter să aibă aceste calităţi, în plus faţă de cele spirituale, obligatorii.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte alegerea păstorului, este necesar ca acesta să fie ales (atenţie, a nu se confunda cu a fi aprobat!) în urma unei foarte atente analize a grupului prezbiterilor. Faptul că după alegerea lui de către prezbiteri, validarea sa se face într-o adunare generală a membrilor bisericii, aceasta ţine de o formă de democraţie care doreşte evitarea unei alegeri lăsate exclusiv în seama „cetei de prezbiteri”. Dar, să nu omitem un amănunt! Dacă alegerea prezbiterilor se face ţinându-se cont de criteriile arătate mai sus, este greu de crezut că ei vor face o alegere greşită! Totuşi, aşa cum am spus, e, probabil, mai bine ca să existe o validare din partea întregii biserici. Asta pentru a transmite şi însuşi autoritatea pe care, iată, în foarte multe cazuri, unii o sprijină doar pe diplome, doctorate şi masterate. Pe de altă parte, este evident că acolo unde condiţiile o permit, e posibilă alegerea unuia sau mai multor păstori, fiecare cu responsabilităţi individuale, dar şi comune.

Este extrem de important ca în acest model prezbiterian pastorul să nu uite acel „ca şi ei”, din textul citat mai sus! Pastorul nu este chemat în această echipă să o conducă, ci să lucreze împreună cu ea în interesul Împărăţiei şi al bisericii.

Trebuie spus că, în condiţiile în care pastorul este unul „dintre”, toate lucrurile care sunt reclamate cu privire la prezbiteri, sunt valabile şi pentru el.

Sunt destule alte lucruri care ar trebui spuse, dar mare parte dintre ele se vor deduce din expunerea unui model de funcţionare al acestui mod de a conduce. Iată-l în cele ce urmează (cum am menţionat, este un model care e folosit deja în multe biserici, în diverse variante):

Se presupune că o biserică are mai multe „departamente” sau zone de responsabilitate: predicarea, activitatea pastorală (vizitarea enoriaşilor, a bolnavilor, consilierea etc), activitatea copiilor, a tinerilor şi a familiilor tinere, ajutorarea, misiunea, administrarea etc. În modelele pe care le cunosc, lucrurile se petrec foarte bine dacă fiecare prezbiter, în funcţie de calităţile pe care le are, îşi asumă responsabilitatea precisă în privinţa unui departament anume. Trebuie precizat că pastorul este principalul responsabil cu predicarea, dar nu singurul. E indicat ca fiecare, sau măcar câţiva dintre prezbiteri, să fie capabili să propovăduiască un Cuvânt curat şi în limitele doctrinei. Se evită în felul acesta măcar plafonarea unui singur propovăduitor şi „saturarea” bisericii. Aceasta, trebuie precizat, nu elimină posibilitatea invitaţilor care să predice Cuvântul. Apoi, tot în modelele pe care le-am studiat, acest grup al prezbiterilor îşi alege, pe perioade limitate (un semestru, un an sau doi) un secretar (americanii îl numesc chairman), prin rotaţie. El este unul dintre prezbiteri şi sarcina lui este aceea de a convoca şi conduce toate şedinţele grupului, de a solicita rapoarte de activitate din partea fiecărui responsabil de departament, rapoarte ce vor fi discutate în baza unui „rezumat” prezentat fiecărui prezbiter. El este acela care stabileşte ordinea de zi a şedinţelor, în baza necesităţilor dar şi a propunerilor venite din partea celorlalţi prezbiteri. Practic este omul care controlează activitatea grupului. Atenţie! O controlează, nu o conduce! Deciziile care privesc strategia bisericii şi pentru fiecare departament în parte se iau de întregul grup. Cele privind departamentele se iau în baza planurilor înaintate de fiecare responsabil de departament şi fac şi ele obiectul dezbaterilor, decizia finală fiind luată şi asumată de întregul grup al prezbiterilor. Tot secretarul este cel care trebuie să controleze în ce măsură deciziile sunt puse în practică şi va interveni ori de câte ori observă abateri sau disfuncţionalităţi. Secretarul nu impune modele sau idei, dar trebuie să aibă capacitatea de a sintetiza ceea ce se propune şi de a prezenta o expunere care să fie uşor de analizat şi asumat în forma decisă în urma analizei grupului prezbiterilor. Alegerea prin rotaţie a acestui „chairman” constituie o garanţie a evitării situaţiilor care se petrec în cazul conducerii episcopale, în care de multe ori se ajunge ca un comitet să devină uşor un grup de „yesmani” în colaborarea cu păstorul.

Trebuie precizat un lucru. Pastorul nu devine un simplu prezbiter. El este reprezentantul oficial al bisericii, este reprezentantul în faţa autorităţilor, este cel care are în responsabilitate oficierea actelor de cult, dar el nu trebuie să fie unicul! Posibilitatea ca, în caz de nevoie, acesta să poată fi substituit este de altfel prevăzută şi în Statutul de funcţionare al Cultului Baptist.

S-ar putea spune că acest model prezbiterian se aseamănă cu modelul episcopal şi că singura problemă ar fi modul de funcţionare. Oare?

 

Am prezentat, în linii mari, modelul prezbiterian de conducere al unei biserici. Fără îndoială, sunt multe detalii care au fost omise. Dar este un cadru general pe care, consider eu, se poate construi şi cu care se poate lucra mult mai bine decât în sistemul episcopal. De altfel, pentru cei care cunosc Statutul, modelul acesta este posibil fără a contraveni lui. În multe lucruri, acest Statut lasă deschisă această opţiune de conducere, deşi în câteva detalii cred că ar fi nevoie de unele clarificări.

Sper să fi fost o prezentare suficient de limpede (evident, nu suficient de amplă!), dar dacă sunt nelămuriri, sunt dispus să le discut aici.