Din ciclul „Mâncăruri (deja) tradiţionale româneşti” – II –


Ghiveciul comportamental

Este una dintre cele mai populare mâncăruri evanghelice, consumată indiferent de poziţia eclesială. Nefiind o mâncare pretenţioasă (prepararea ei e aproape un reflex), se serveşte în orice interval al zilei, al săptămânii, al lunii şi al anului. Nu este o mâncare de sezon, dar este bine… asezonată. Cu cele mai diverse ingrediente.

Prepararea celui mai comun dintre ele este foarte uşoară. Se pune puţin surogat de sfinţenie pe un platou de (aparentă) smerenie, se stropeşte din belşug cu expresii biblice şi se lasă la macerat peste săptămână, timp în care se amestecă bine cu variate sorturi de „lumesc” (de la atitudini până la exprimări). Îngredientele de peste săptămână se ţin departe de lumină, pentru a nu altera produsul de bază, respectiv poza sfântă de duminică.

Nu vă impacientaţi dacă ingredientul „frate drag” se alterează „puţin”, devenind relativ uşor un „bă, pocăitu’ lu’ peşte”. Face parte din reţetă.

De regulă, la mese simandicoase, se serveşte un sortiment de ghiveci numit „una spunem (predicăm), alta facem”. E un ghiveci special, care necesită doctorate şi masterate. Prepararea lui nu este accesibilă oricui. Se alterează greu, în schimb se altar-ează uşor.

Ghiveciul cel mai consumat poate fi preparat folosind ingrediente aflate oricând la îndemână. Se pune o cantitate suficientă de „nu-mi pasă” peste care se adaugă un vârf de cuţit în priviri spre cei care nu ne plac, se amestecă uşor cu căscaturi de plictiseală şi se ornează din belşug cu „amin-uri”. Inconvenientul acestui tip de ghiveci este că nu satură.
Culmea! În condiţiile în care tot mai mulţi spun că… s-au săturat!

O altă variantă de ghiveci este cel în care „îngerii” albi de duminică se înnegresc uşor în timpul săptămânii. De vină este acidul pe care îl conţin, dar nu trebuie să ne impacientăm, căci redevin albi (cel puţin aparent) duminica următoare.

Există şi o variantă mai puţin cunoscută (căci se ascunde cu grijă), ghiveciul matrimonial, cel în care peste „scumpa mea soţie pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu” este presărat în intervalul dintre duminici o paletă largă de ingrediente, de la indiferenţă până la „corecţii fizice”. Acest ghiveci se consumă în spaţii private şi necesită de multe ori analiza în laboratoare speciale, numite comitete, pentru că în timp duce la un fenomen similar segregării din lumea biologică.

Oricum, ghiveciul comportamental este unul care lasă loc pentru tot felul de variante.

Să nu uităm, a nu se confunda cu ghiveciul călugăresc, care este unul de regim.

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Biserica, Mioritice, Sare... amară, Simţul civic, Smile..., Trecător prin lume, Zâmbet sau rictus?. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Din ciclul „Mâncăruri (deja) tradiţionale româneşti” – II –

  1. „…ghiveciul călugăresc, care este unul de regim…”
    Din vechiul regim, că acum, de cînd cu preaînaltul, truf(i)a-i la putere. 🙂

  2. Pingback: Secta din care mă trag (12) | Jurnal

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s