Din ciclul „Mâncăruri (deja) tradiţionale româneşti”


Disclaimer: În postarea aceasta nu vizez persoane anume. Nu de alta, dar nu vreau să fiu omis când se fac invitaţiile la masă. Şi-aşa sunt destul de… subţirel!

Spuneam cu ceva vreme în urmă unui mai tânăr prieten că nu am o televiziune preferată. Şi mi-a fugit gândul la cu totul altceva…

Dar, până la acel altceva… trebuie să fac câteva precizări:

– nu prea sunt de acord cu ideea „pocăitului fără televizor” (sper să nu ofensez pe nimeni – e, în fond, o alegere personală ce poate să nu aibă nimic de-a face doar cu pocăinţa). De ce?
Lipsa informării poate duce foarte uşor la… dezinformare. Am întâlnit foarte multe situaţii, mai ales cu lumea aceasta agitată a politicii româneşti, în care am auzit exprimate opinii „la mâna a doua”, adică poziţii asumate în baza informaţiilor primite de la terţe persoane. Ba mai mult, astfel de opinii erau exprimate cu referire directă la emisiuni, dezbateri etc, fără ca acestea să fie urmărite de emitentul opiniilor, ci doar în baza informaţiilor, evident alterate de subiectivism, ale persoanei care a furnizat aceste informaţii.
– consider un argument fals (cel puţin în parte) acela prin care se susţine ideea că „eu nu urmăresc televiziunile, prefer să mă informez din alte surse – internet, ziare etc”, folosind acest argument ca pe un soi de titlu de „excelenţă în informare”. În fond, toate mijloacele media, TOATE, sunt subiective. Cred cu tărie că nu există obiectivitate sută la sută. Este imposibil într-o lume a intereselor politice, sociale, economice…
– da, nu mă las „furat” de televizor! Am puterea, slavă Domnului, să-mi gospodăresc timpul şi să nu mi-l pierd urmărind emisiuni de divertisment, filme sau alte emisiuni „mâncătoare de timp”. Dacă aflu de un film bun, prefer să-mi fac timp special pentru a-l urmări de pe un DVD. E mult mai plăcut şi folositor. Sunt pasionat de sport şi îmi selectez transmisiunile sportive pe care le urmăresc. Ştiu să îmi respect priorităţile.
– am avut câteva exemple ale falsităţii acestei abstinenţe la mulţi (nu la toţi!). Am o rudă care trăieşte în altă ţară şi care mi-a comunicat că a aruncat toate televizoarele din casă ca să-şi protejeze copiii. Ei bine, de fiecare dată când venea în vizită, devenea „stăpânul butoanelor” (nu stăpânul inelelor!) de la telecomandă! De-a dreptul caraghios! Abia reuşeam să dialoghez în prima oră cu această rudă…
Nu intenţionez să aduc în discuţie (deşi ar fi interesant!) ce se petrece pe la televiziunile noastre. Ele însele sunt o „tocăniţă”!

Vă veţi întreba ce-mi veni cu televiziunile! Cum am ajuns de la talk-show-uri la lumea noastră evanghelică. Ei bine, „tocăniţele” sunt de vină! Căci gândul m-a dus la cele din lumea noastră (mai mult sau mai puţin) evanghelică! Aici avem de-a face cu adevăraţi „maeştri bucătari”…

Aşadar, să ne aplecăm puţin asupra „reţetele” noastre. Deci…

Tocăniţa de idei

E de mai multe feluri. Depinde de „bucătar”.

Dacă „bucătarul” e din categoria celor care urcă în amvon, ingredientele sunt fie semipreparate şi se numesc „schiţe de predici”, fie chiar de la sursă, Biblia, sub formă de versete. Se asezonează cu glumiţe, ilustraţii (cei care preferă… nucşoara aleg de regulă ilustraţii din categoria „nuca-n perete”). În caz de necesitate a unui oarecare regim, se folosesc glumele… nesărate.
În orice caz, tocăniţa se amestecă foarte bine, astfel încât reconstituirea listei cu ingrediente să fie aproape imposibilă (face parte din conservarea „bucătăriei tradiţionale”). Se pune la fiert. Nu tocăniţa. Auditoriul. Care auditoriu speră să se şi aleagă în final cu ceva. De regulă se alege doar cu „mirodeniile”.
Alegerea ingredientelor
Paleta de oferte este extrem de variată. Se pot folosi „cărţi de bucate” sau se pot folosi computerele. În cazul „cărţilor de bucate” există riscul unor limitări, reţetele avâd de regulă, cum am spus, semipreparatele. Ce-i drept, există posibilitatea unor rezultate mult deosebite, de cele mai multe ori preparatul final intrând la categoria „varză”.

În cazul folosirii computerului ca sursă a ingredientelor, se alege un program care conţine Biblia (de preferat în mai multe variante) şi care oferă posibilitatea căutării pe criteriul cuvintelor. De exemplu, dacă se doreşte o predică despre „iertare”, se introduc cuvinte din respectiva familie de cuvinte, precum „iertat”, „a ierta” etc. şi se selectează cu (mai multă sau mai puţină) grijă versetele. Pentru a se evita lipsa de omogenitate a „amestecului” se pot folosi şi idei personale sau citate ale altor autori despre subiect (e folositor, indicând un anumit grad de cultură… culinară!). Nu se face exces (sau se face?).

Preparatul obţinut se serveşte în porţii bine diluate, astfel încât timpul consumării să varieze între 35 şi 40 de minute. În caz de apariţie a unor fenomene de indigestie, se recomandă… un alt „bucătar”. Se poate folosi şi rugăciunea comesenilor. De cele mai multe ori foloseşte, dacă e „naturală”, respectiv, sinceră.

Dacă „bucătarul” e din categoria învăţătorilor există dezavantajul că ingredientele sunt prestabilite, drept pentru care mâncarea obţinută poate fi doar de două feluri: cea intenţionată de autorul reţetei sau, la fel ca în cazul precedent, un produs pe bază de „varză”. Depinde de timpul şi seriozitatea alocate. Există riscul ca în preparare să intervină diverşi factori, cum ar fi fratele care vrea neapărat să sublinieze importanţa unui ingredient care nu apare în reţetă, dar pe care el îl preferă şi al cărui fan este. Ceea ce e neplăcut e durata prezentării acestui ingredient. De regulă, foarte mare. Ceea ce duce la o mâncare principală insuficient fiartă. Şi la unele indigestii.

Mai există şi alte intervenţii în preparare, cum ar fi dorinţa cuiva care se crede neapărat „ajutor de bucătar” şi care consideră că folosirea unui ingredient din reţetă trebuie să meargă până la epuizare. A ingredientului, bucătarului şi mesenilor. Indigestia se tratează greu şi se face, cel mai eficient, în grupuri mici. E drept că şi acolo există un anume risc, respectiv cel al obsesiei pentru „delicatesuri”, ceea ce poate duce la apariţia obezităţii sau anorexiei la anumiţi meseni.

„Tocăniţa” muzicală e cel mai uşor de digerat. De cei cu… stomacul tare. Asta din cauza alimentaţiei nesănătoase cu care ne-am obişnuit de multă vreme. Mai greu de discutat în acest sector de „bucătărie” despre „tradiţional”. Se poartă mâncărurile din alte „bucătării”. Aici avem de-a face cu excesele cele mai frecvente. Unii ar mânca doar ce e… tradiţional. Alţii preferă doar delicatesurile. Nu că n-ar fi bune şi unele şi altele. Majoritatea foarte gustoase. Problema e doar punerea lor pe „platou”.
Ingredientele sunt de regulă aceleaşi mereu. Două, maxim trei acorduri, cuvinte „cheie”, precum „Domnul”, „iubire”, „duh”, dar în cantităţi moderate. Se folosesc drept coagulant diverse vocale. Se serveşte cu ochii daţi peste cap a sfinţenie sau cu ei închişi a meditare. Dar… despre astfel de „reţete” am mai vorbit. Nu ştiu dacă are rost să insist. Oricum, se pare că avem aici de-a face cu o „tocăniţă tradiţională” în cel mai pur sens al cuvântului!

În încheiere (fără a avea pretenţia epuizării subiectului) o observaţie: folosirea reţetelor de mai sus are avantajul obţinerii unei tocăniţe în care nu pot fi identificate ingredientele de bază, respectiv a ideilor. Denumirea de „tocăniţă de idei” este folosită doar pentru a indica de unde se porneşte în preparare. Unde se ajunge…

Ah! S-ar părea că am uitat de „bucătăria” care poartă titlul generic de „lumea blogurilor evanghelice”. Acolo nu mă bag. Riscurile sunt prea mari. Pot ajunge eu însumi… ingredient. Şi nu mi-e de mine cât de alţii. Că-s greu… de înghiţit! 😀

Şi o precizare. Mulţumesc Domnului, eu mănânc în ultima vreme foarte sănătos. Ne-a dat, în sfârşit, Dumnezeu nişte „bucătari” pe cinste! Nu mă invidiaţi, căci e păcat!

cel-mai-bun-bucatar_59148236b93503

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Biserica, Disperări, Mioritice, Pe gânduri, Sare... amară, Smile..., Trecător prin lume, Uncategorized, Zâmbet sau rictus? și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Din ciclul „Mâncăruri (deja) tradiţionale româneşti”

  1. szromulus zice:

    Recunosc ca mi-am eliminat tv-ul din casa de multi ani, nu am fost motivat de trendul „pocaitii nu au tv”, ci de faptul ca am gasit mai interesanta compania cartilor. Talk-show-urile le gasesc extrem de nocive pentru ca promoveaza(printre randuri) o atitudine de dispret reciproc si de falsa superioritate a cuiva care, cica e mai bine informat decat altii. Informarea si dezinformarea sunt relative la sursa de provenienta, nu consider ca cineva care vizioneaza doar doar CNN e mai bine informat decat cineva care vizioneaza ProTV, sau invers. Dezinformare exista pe toate canalele. Dezinformarea nu este doar dezinformare in sine, ci este informare denaturata cu un scop anume. Nu mai intru in psihologia manipularii maselor ca nu e cazul, dar se stie directia in care se indreapta stirile de la noi.

    Legat de natura comunicarii, majoritatea considera gresit ca se comunica doar informatie si atat. Nu exista acest aspect decat in carti, ci intotdeauna informatia prezentata verbal este asociata cu atitudinea celui care comunica. Comunicare non verbala(pe care noi din nestiinta nu o consideram) este cheia intregii probleme. Informatia verbala este impachetata intr-un ambalaj bine gandit de atitudini manifestate de cei care prezinta informatia, de un intreg montaj video care actioneaza la nivel subconstient al telespectatorului. Si prin stand-up comedy poti induce atitudini manipulative la nivel de spectatori. Comunicarea verbala este de abia 5-6% din intreg pachetul de comunicare intre una sau mai multe persoane. Spre exemplu cand urmaresc pe cineva care predica este extrem de simplu sa ma uit ce imi comunica pe langa ceea ce afirma verbal. Poate avea o atitudine de superioritate, o atitudine de nesiguranta de sine, de frustrare datorata unor insuccese personale, poate vorbi fara sa fie ancorat intr-o experienta practica, poate comunica o furie care nu are nici o legatura cu mesajul pe care il comunica, etc. Atitudinile sunt practic informatii, dar noi am fost setati (sa zic asa) sa ne uitam doar la textul exprimat, in schimb putem sa ne uitam la informatia comunicata doar atunci cand vine vorba de carti, in rest atitudinile comunica un pachet larg de informatii pe care ni le insusim fara sa ne dam seama. Strange nu? Strange, dar real 🙂

    • marinelblaj zice:

      Romulus, mergi cam adânc, la o problemă abordată atât de… superficial! Şi, pentru că subiectul „tratat” de mine e care e, să nu-mi spui că ţi-ar fi fost de folos să-mi vezi… grimasa! 😀
      Aproape că îmi vine să corectez acel hamletian „strange” cu mult mai mioriticul… „strânge” ! 😀

      • szromulus zice:

        Nu m-am gandit sa scriu comentariu adanc sau de suprafata, asa a fost sa fie, mie personal mi se pare de suprafata comentariul 🙂 . Acum daca o fi hamletian sau mioritic – s-a nimerit sa nu fie de inspiratie autohtona, pe de alta parte nu sunt mare fan limba autohtona, uneori exprim mai exact (nefacand aluzie la Mr. exactitate) ceva daca fac o combinatie, din reflex poliglot 🙂 .

      • marinelblaj zice:

        Şi uite-aşa s-au întâlnit unul cu reflex poliglot cu un limbut! 😀

      • szromulus zice:

        Apropos de limba romana, noi avem un mare respect fata de ea si se accentueaza, cu multa greutate, importanta unei limbi vorbite foarte corect in forma pura, neamestecata cu alte limbi. Anul trecut aveam in anturaj elvetieni, germani, britanici. M-a surprins foarte tare capacitatea lor de a comuta dialogul dintr-o limba in alta in functie de necesitate. Elvetienii se descurcau foarte bine cu franceza, germana, engleza, ceilalti pendulau bine intre germana si engleza, fara prerogative si pretentii de a utiliza doar limba dulce materna. Cred ca avem multe de invatat de la ei, in primul rand faptul ca sunt atat de buni poligloti(nu am intalnit romani care sa comute cu atata lejeritate intre mai multe limbi straine). E adevarat ca tine de traditia tarii sa stapaneasca cel putin doua limbi, la noi a stapani romana e singura necesitate si asta prost inteleasa si realizata 🙂 .

    • gh80iulian zice:

      si eu,adica noi,la fel cu tv.-ul;cit despre subiectul comunicarii(lor) nonverbale,asta chiar e o chestiune de studiat,aprofundat si aplicat…

  2. lidieluptx zice:

    Trebuie avut mare grija , tocanitele din zilele noastre sint periculoase. Chiar daca bucatarul este renumit, e strict necesar ca” tocanita de idei” sa treaca prin analiza de Laborator inainte de a fi mincata, altfel avem toate sansele sa ne intoxicam.

    • marinelblaj zice:

      Da, Lidie, aşa e, şi intoxicaţiile de acest gen se tratează foarte greu!

      • lidieluptx zice:

        Marinel, ce este trist, ca majoritatea persoanelor intoxicate, nici macar nu stiu ca aceasta boala e fatala. Maninca in continuare cu pofta, ba mai mult, ataca pe cei ce ii avertizeaza de pericolul care ii asteapta. Eu am hotarit sa nu-i mai deranjez, ci ii las sa se bucure de mincare. La sfirsit se va face alegerea. Ma bucur totusi ca mai sint, putini cei drept, din cei ce se feresc sa manince tot ce li se pune inainte. Ma gindesc la Ilie Tisbitul, cum s-o fi simtit el, cind a afirmat, „am ramas numai eu singur si cauta sa-mi ia viata!”?

      • marinelblaj zice:

        Eh, Lidie, măcar noi nu suntem în situaţia lui Ilie. Nu suntem singuri! … vreo câţiva! Incomozi, ce-i drept! 😀

      • lidieluptx zice:

        Se pare ca mai avem de lucrat, altfel am simti ca Ilie. Asa ca, treubuie sa-I dam slava Lui si sa-I cerem indoita putere. Nu se intrezaresc vremuri prea prielnice comfortului. Sa speram ca mai sint cel putin 7000, care nu se hranesc cu tocanita acrita.

      • marinelblaj zice:

        Da, să sperăm…

  3. Cosmin zice:

    „Tocănița” este „mâncarea” preferată în întreaga societate, în fiecare domeniu, chiar și cel religios. Mă gândesc dacă Dumnezeu nu ne lăsa ca ghid Sfintele Scripturi, cât ghiveci era în sufletele și mințile noastre. Jucam când eram mic un joc numit telefonul fără fir. Stăteam în linie și primul șoptea la urechea următorului un cuvânt și tot așa același cuvânt până la ultimul. Undeva pe la mijlocul grupului cuvântul respectiv sau propoziția își schimba treptat sensul sau înțelesul, astfel când se ajungea la ultimul din grup ne amuzam copios că înțelesul cuvântului era complet diferit. Am învățat de mic să nu iau în calcule vorbe și ghiveciuri de vorbe, fie ele la tv, internet, etc. M-a ferit acest lucru de multe necazuri în viață, ba mai mult m-a ferit de acei „prieteni” care gustau mereu din tocănița vorbelor fără sare, cum ei au auzit de la x că y le-a povestit de z. Dacă cercetăm lucrurile (inclusiv duhurile), să le cercetăm pe toate, nu doar pe cele care considerăm noi de cuviință și să păstrăm ce e bun.

  4. emil zice:

    „tocanitza” in plan muzical merge pe ideea de „mix/remix”. tocanita merge pe principiul deconstructiei si apoi al reconstructiei in nota gustului personal ce nu se discuta. amvonul e marele aragaz la care se prepara ad-hoc tocanite politico-spirituale. e la moda sa fii crestin si sa fii si analist politic din auzite. de aia recomand ca lectura obligatorie Moromete vol I. bisericile noastre sunt un fel de adunari satesti a la Moromete, doar ca lipseste forta si ironia din paginile alea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s