Este „veteranul” salonului. Un bătrân simplu, extrem de simpatic în simplitatea lui. E moţ şi asta spune multe pentru cunoscători. Are aproape 70 de ani şi a ajuns în spital „dintr-o prostie”, vorba lui. A tăiat un porc şi, încălzit „de atâta zoală” a intrat în casă, a băut apă rece şi apoi „i-a scos dracul în cale” o sticlă de must „ajunsă de soare săc”. A băut cu poftă din ea şi… „gata o fost pita mea!”
Nu înţelege de ce atâtea analize şi atâta „zdroabă” din partea medicilor. Săracul, n-are idee că fiica lui, pe care „a scăpat-o la oraş”, înainte de a intra la el în salon lasă de fiecare dată câte ceva la cabinetul asistentei şefe…
Stai de vorbă cu acest om şi ai impresia că te întorci în timp suficient de mult încât să uiţi de aberantul sistem în care eşti parte, mai mult sau mai puţin funcţional. Are un spirit acut de observaţie şi e primul care remarcă faptul că administraţia spitalului instalează televiziune prin cablu în saloane (evident, contra plată) dar trimite pacienţii la farmacia de peste drum să-şi cumpere medicamente necesare tratamentului. Mai mult, când discutăm în salon problema aceasta, tot el e primul care pune o întrebare absolut superbă: „Păi, dacă io nu vreau să plătesc să mă uit la televizor, da’ altul vrea, cum o să facă ăştia? O să-mi pună mie ‘licoplast’ pă ochi să nu mă uit?”
Ai sta mai tot timpul de vorbă cu el, dacă n-ar dormi aproape toată ziua. Că noaptea îl ţine prostata mai mult pe afară decât în pat… Dar când nu doarme e pus pe vorbă. Şi pentru că nu şi-a pierdut curiozitatea, dar şi pentru că eu sunt o „curiozitate” pentru el (la noi în sat îs numa doi „baftişti” – aşa cunoaşte el cuvântul – , „oameni de treabă, nu-i vorbă”), stăm mai mult de vorbă. Îmi spune de-ale lui, mă ascultă cu atenţie, dă din cap cu subânţeles, apoi… se culcă. El e în conflict cu popa din sat, „că o făcut dîn banii noşti o casă păntru cor şi păntru fanfară şi apoi o făcut dîn ele azil dă bătrâni ca să facă afaceri, fără să ne întrebe”, aşa că nici la biserică nu merge de mai bine de un an. Încerc să-l întreb, fără să-l supăr, ce are popa cu mersul lui la biserică şi mă surprinde cu răspunsul lui: „Da’ ce? L-o-ncuiat el pă Dumniezo acolo? Dumniezo îi păstă tăt!” Apoi adaugă cu năduf: „Ăsta-i pus numa pă făcut avere!” Mă doare să aud asta, cu atât mai mult cu cât în cartierul în care locuiesc este un preot care cămaşa nu şi-a dat-o încă de pe el pentru o mulţime de oameni sărmani, dar nici mult nu mai are până să şi-o dea!
Dar ce fel de om e „credinciosul care doarme pe tradiţie”?
Credincios este, fără îndoială. Fiindcă el e convins din toată inima că există Dumnezeu, crede în El şi se străduieşte „să nu-L supere prea mult”. Tot ce ştie, ştie de la părinţi, de la bunici şi de când se ştie pe el însuşi. De la popa satului, despre care, în general, nu prea are cuvinte de laudă, nu a învăţat mai multe decât ştia, deşi auzi adesea remarca „vorbeşte frumos”…
Capul îi este un calendar populat cu sfinţi, mari şi mici obligatoriu, mucenici, cuvioşi şi preacuvioşi. Biblia a citit-o, dar e mai mult un fel de istorie decât învăţătură. Deşi multe dintre învăţături le practică. E, într-un fel, mult mai plăcut să stai de vorbă cu el despre teme şi personaje biblice, fiindcă ştie destul de multe. Fără îndoială, e un om cumsecade. Cel puţin din punct de vedere social ar putea fi un exemplu. Pentru mulţi nu doar din punct de vedere social, dar asta e o altă problemă… Şi-a crescut copiii cu frică de Dumnezeu, nu neapărat fiindcă ar înţelege ce e şi de ce e frica aceasta, ci pentru că „aşa se cade”. Dumnezeu e mare, poate prea mare, altfel e greu de explicat de ce Îl vede mai puţin implicat în toate. În viziunea lui, El e un Dumnezeu „selectiv”, care alege lucrurile care Îl interesează. Ideea aceasta, chiar dacă exprimată simplist, nu se poate să nu te ducă cu gândul la filosofi mult mai sofisticaţi.
Când stai de vorbă cu el despre Dumnezeu, despre viaţa creştină, despre sfinţire, îţi dai seama destul de repede cât de mult contează tradiţiile pentru el şi cât de puţin e dispus să priceapă ce este dincolo sau în afară de ele. Într-un fel, s-ar putea spune că este un om „sufocat” de tradiţii. Icoanele, moaştele şi tot „bagajul” pe care îl poartă în minte şi în suflet îl împovărează şi îl obosesc, şi, într-un fel aproape că recunoaşte asta. Deşi începe cu entuziasm să povestească despre diferite „minuni” săvârşite de câte o icoană sau te miri ce moaşte, e destul de precaut încât să lase „loc de întors”. „Amu, io aşa am auzit…”
Când am încercat, cu grijă, cu blândeţe şi respect, să-i arăt câteva dintre inutilităţile spirituale ale tradiţiilor pe care le urmează n-a reacţionat cu supărare. Practic, s-ar putea vorbi mai degrabă de o lipsă de reacţie, căci ce altceva ar putea fi acel „Apăi, domnule dragă, poate că ai dreptate, da’ io aşa am învăţat”. Cert este că am fost tot mai convins că acel „poporul piere din lipsă de cunoştinţă” e o vină ce nu poate fi aruncată în cârca acestor oameni.
Când vorbeşte despre Dumnezeu, o face cu multă teamă. Despre Domnul Isus cu respect. Fecioara Maria îi scoate lacrimi în ochi, „drăguţa de ea”. Duhul Sfânt? O mare necunoscută…
Oricum, el e liniştit în credinţa lui. E împăcat în sufletul lui cu Dumnezeu, e greu de urnit din ale lui, deşi pe undeva, în sufletul lui simte că e loc… de mai bine. Dar e prea obositor acum, la vârsta asta să mai schimbe ceva. Şi, fiindcă e prea obosit, alege să doarmă, „dacă tot e aici, la pension”. Nu ştie că doarme pe tradiţie. Păcat că oamenii care l-ar putea ajuta să mai învingă din când în când somnul sunt prea puţini! Sau îi cântă un fel de „jazz spiritual” din care nu înţelege nimic, el fiind amator de muzică populară!
Mare păcat!
cetatea de piatră 
oooooooooooff