România ca spital – 2 – „Credinciosul refuzat”


A venit doar pentru „a bifa” o internare pentru prelungirea pensiei de boală… El nu e bolnav. Cel puţin aşa susţine. Trupeşte, aş spune, n-o fi…

De la început vrea să stabilească cine este. Nu ştiu de ce fac toţi asta, dar e bine, într-un fel. Se dezbracă încet, îşi împătureşte cu grijă hainele, îmbracă o pijama din mătase, scoate o pereche de şosete noi, pe care le taie cu briceagul pentru a nu-l strânge la glezne „împiedicând circulaţia sângelui”. Îşi suflecă mâneca pijamalei pentru a face vizibilă brăţara de argint pe care o poarta la cei aproape 60 de ani. Apoi sună la telefon. „Dragă, am ajuns. Dacă vii mâine, să-mi aduci telefonul celălalt. Ăsta nu e bun”. E direct. E autoritar. În fond, aşa îi stă bine unui bărbat. Fără „te rog”, fără dulcegării… Până seara a reuşit să comenteze câte ceva despre toate asistentele şi infirmierele care au trecut prin salon. E clar. Un Don Juan comunal…

Spre seară asistă uimit, oarecum, la un dialog pe teme biblice pe care îl port cu „rebelul” care nu voia să stea în spital. Uimit, fiindcă nu se aştepta probabil ca oamenii să discute şi alte subiecte decât cele despre femei… Deşi avusese timp suficient să observe că nimeni nu părea prea interesat de „subiectele” lui… Se aşează pe marginea patului meu şi mă întreabă: „Eşti baptist?”. Îi răspund (ştiu eu de ce!) amuzat: „Da. Nimeni nu-i perfect!” „Şi eu”, răspunde el. „Dar unul refuzat!” Las să se vadă mirarea, deşi nu e generată de ceea ce crede el. Îmi povesteşte că a fost dat afară „în mod nedrept” din biserică de „păstorul ăla care crede că e pe moşia lui”. Îl întreb care a fost motivul excluderii, dacă poate să-mi spună. Şi îmi spune că acel păstor „s-a legat” de faptul că trăieşte de trei ani cu o femeie, cu care, de fapt, cel mai probabil se va căsători cândva… Clar! Încerc să-i citez din Biblie, apoi din Statutul baptist, ca să fiu succint cu el. Inutil. „Tot păstorii au făcut şi Statutul ăsta!”. De Biblie nu spune nimic…

„Credinciosul refuzat” e o ciudăţenie. Şi pentru credincioşii tradiţionali, ca şi pentru cei „rătăciţi de biserica naţională”. Pentru primii din simplul motiv că „s-a dat cu pocăiţii”, pentru ceilalţi, pentru „pocăinţa” în care crede că se află. Spre deosebire de alţii, care nu ştiu exact ce sunt, el ştie. Sau aşa crede… Variantele prin care îşi explică şi explică şi altora refuzul cu care este tratat i-ar putea fi lui însuşi caraghioase dacă le-ar gîndi înainte de a le pronunţa. Găseşti între ele şi invidia, şi nedreptatea, şi răzbunarea. Nu găseşti, în schimb, principii. Nici n-ai cum, pentru că cele pe care crede că le are sunt de fapt un amalgam de „doctrină personalizată”, trasă forţat pe calapodul propriilor concepţii despre Dumnezeu. Un Dumnezeu despre care crede că TREBUIE să fie bun înainte de toate. Şi, dacă se poate, în loc de toate celelalte. Bun în sensul de a accepta orice. Un Dumnezeu care s-ar plictisi dacă L-am lipsi de posibilitatea de a ierta şi înţelege. Culmea e că „trebuie” să ierte ceea ce noi, oamenii, nu suntem în stare nici măcar să uităm! Cam cum procedează el cu cei care „l-au dat afară”.

Biserica din care a fost „dat afară” e în „totală rătăcire”. O rătăcire datorată faptului că nu înţelege şi refuză să accepte că „Dumnezeu nu-i un zbir”.

În general, ceea ce crede el e exprimat aproape mereu de solicitarea „Spune tu dacă nu-i aşa!” rostită cu convingerea că răspunsul tău trebuie să fie obligatoriu cel pe care îl gândeşte şi el. Ştie tot despre toţi. „Ăla vine să-mi spună mie, care…” De la păstor începând şi sfârşind cu uşierul. Toţi au păcate, ceea ce justifică aproape în întregime păcatele proprii. Aproape în întregime pentru că e conştient că ar fi ridicol să nu lase câteva sub umbrela lui „e drept că şi eu…” Dar această „mărinimie” e doar o tentă de democraţie pe care vrea să o pună peste absolutismul judecării celorlalţi.

Când îl pui faţă în faţă cu precepte biblice limpezi începe să scoată la iveală tot felul de versete pe care le-a învăţat, evident, scoase din context, astfel încât să se potrivească părerilor proprii pe care le are în problema discutată. Nu cunoaşte foarte multe şi uneori ai impresia că a citit Biblia în baza unui program ce a inclus toate „petele” din viaţa lui pe care a vrut să le acopere. Versetul favorit e acela care spune că „dragostea acoperă o sumedenie de păcate”, ceea ce, probabil, justifică felul lui „iubăreţ” de a fi.

Ceea ce e foarte ciudat este că în încercarea de a se justifica scoate involuntar la lumină noi lacune de gândire. Nu neapărat biblică.

Problema lui cea mai mare e nu mirarea, ci furia. E furios pe toţi, ca şi când i s-ar fi ridicat permisul de conducere. Că el tot conducător auto rămâne, chiar dacă a rămas fără permis… L-au dat afară dar el tot membru în Împărăţie rămâne, „că doar de acolo nu mă poate scoate nimeni”. Frază care Îl elimină pe Dumnezeu din discuţie. Pentru el, astfel, biserica înseamnă doar oameni, un club în care, dacă ai fost dat afară, poţi intra când nu e atent portarul. Şi să-ţi ocupi fotoliul tău, în care să moţăi, scufundat nu într-un somn uşor, ci într-unul adânc din care nu te trezeşti decât atunci când constaţi că simpla trezire nu e suficientă. De regulă, asta se întâmplă cam pe când în „club” nu mai e nimeni, căci ceilalţi au plecat, fiind chemaţi. Ah, or mai fi rămânând câţiva, dar, vai!, tot dintre cei care sunt mereu gata să reproşeze în loc să-şi reproşeze…

Credinciosul refuzat e cel care e atât de convins că „a fost dat afară” încât nu mai are timp să vadă că el este cel ce L-a dat afară pe Dumnezeu din inima lui, cel care a scos şi biserica de acolo. Asta în cazul în care au fost vreodată acolo cu adevărat!

 

 

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Amintiri, Biserica, Dacă doriţi să revedeţi..., Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Simţul civic, Trecător prin lume. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la România ca spital – 2 – „Credinciosul refuzat”

  1. gh80iulian zice:

    cheia acestui „tip” e ultima propozitie. …cu adevarat!

  2. szromulus zice:

    Cel mai important lucru e ramanerea in relatie cu Dumnzeu, indiferent ce zic oamenii din jur. Exista situatii cand biserica te judeca(desi nu la judecata am fost chemati), iar judecatile nu au precizia chirurgicala, acuratetea necesara, ci sunt de multe ori bazate pe aspecte exterioare superficiale, barfe, situatii cu dublu sens care nu au fost intelese bine, gen ….l-am vazut pe cutare…in cutare loc. Si Isus a fost judecat ca discuta cu cine nu trebuia. Solomon judeca cu dreptate si intelepciune, problema e ca bisericile nu sunt pline de astfel de Solomoni 🙂 .

    Eu personal nu am intalnit categoria de oameni de care spui, dar nici nu imi doresc 😀

  3. Cosmin zice:

    Varietate mare printre cei credincioși, dar mai mare varietatea printre cei necredincioși. Câte minți atâtea păreri și opinii. Dumnezeu ne-a lăsat Scriptura ca ghid pentru mântuire,doar că aceasta mai trebuie și citită prin Duh pentru duh, nu cu fire pentru fire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s