Era odată o turmă de oi care avea un păstor. Aşa credeau oile…
Nu. Era odată un păstor care avea o turmă. Aşa credea păstorul…
Mă rog, să zicem că era odată un păstor şi o turmă.
Oile erau neastâmpărate. Păstorul era astâmpărat. Din când în când mai făceau schimb. Nu de poziţii. De stare.
Din când în când…
Într-o zi (sau în mai multe, depinde de vreme şi de vremuri), pe când oile erau neastâmpărate, păstorul, ca un vajnic cioban, puse mâna pe bâtă.
– Bă oilor (fără virgule şi alte… intonaţii speciale), dacă nu vă potoliţi cu behăitul ăsta aiurea, vă trec pe la strungă! Ce-aveţi? Nu vă mai place iarba?
Pe ici, pe colo, câte un behăit plângăcios…
– Aha! V-aţi săturat de iarba asta? Şi ce dacă-i artificială? Aveţi voi idee cât m-a costat gazonul ăsta care e verde permanent, nu ca ăla vechi care se mai ofilea din când în când? Hai, la joacă! În linişte!
Din turmă se auzi un behăit răguşit (probabil de la atâta behăit obraznic):
– Măi Mourinho! Tu ai impresia că dacă ne arunci din când în când o minge, asta ajunge ca să câştigăm meciul? Ia treci tu în teren şi arată-ne cum se dă o pasă, cum se face un dribling… Ăăă, nu, că de ăsta ne-ai tot arătat în ultima vreme…
Behăitul se pierdu în mulţimea de alte behăituri. Unele de aprobare, altele…
Supărat, ciobanul hotărî că e cazul să treacă la măsuri drastice. Cantonament.
„Gata! Turma asta trebuie tunsă!” (unii ştiau că nu era vorba despre lână…)
Şi, hotărât, ca un adevărat păstor care vrea să câştige… Liga Campionilor la categoria… „ce-am avut şi ce-am pierdut”, s-a apucat să monteze strunga. Era momentul să se termine obrăznicia asta de la vestiare.
– Trecem la selecţie! Cine e dispus să joace după indicaţiile mele va trece la stânga! Cine nu, va trece…, tună păstorul, după ce termină strunga (o făcuse după indicaţiile speciale de la ultimul congres al antrenorilor de pretutindeni şi… de nicăieri). Bietul păstor! Uitase că la stânga erau… caprele!
Dar, cine să mai stea să-şi amintească amănuntele de la cursurile de oierit ştiinţific. Zadarnice şi sfaturile antrenorului bătrân…
Ce ştie, bietul de el! Pe vremea lui fotbalul era altfel. Mai dur. Cu obiecte şi vorbe grele aruncate dinspre spectatorii de pe margine. Cu meciuri vândute. Cu cartonaşe. Toate „roşii”… Azi, totul e chestie de driblinguri, de jocul de glezne, de fentă…
Gândul că ar putea pierde primul unsprezece le-a făcut pe oi mai docile ca oricând. Fără să gândească prea mult, behăind în surdină, oile treceau, una câte una prin strungă. Păstorul stătea şi dădea direcţia. Cu bâta.
– Tu, la stânga! Tu, dă-i drumul înainte!
În timpul ăsta, ca să nu piardă timpul, păstorul făcea şi numărătoarea.
Cam pe aici se termină povestea, aşa cum o ştiu eu din tradiţia populară românească (deşi e o poveste care a intrat în patrimoniul universal, în categoria „(de) basm”.
De fapt, terminarea poveştii nu e aici. Un detaliu a scăpat celor care o povestesc pe cale orală (poveşti, bârfe şi alte comentarii de specialitate).
Din nebăgare de seamă, antrenorul (pardon, păstorul!) montase strunga pe marginea prăpastiei.
A! Nu vă gândiţi că oile care au ratat stânga au pierit. Aş! Jos, la poalele hăului, stătea un păstor mai tânăr, mai şmecher, mai cu charismă, cu o plasă… Ajunsese deja la o ditamai turma (echipă, de fapt, că şi ăsta era antrenor, dar unul mai… Guardiola, care ştia să-şi facă oile să creadă că joacă numai fiindcă îşi pasau la nesfârşit de la unul la altul… mă rog, chestie de strategia jocului…). Şi ce dacă oile erau ba de colo, ba de dincolo. Important era că formau o turmă şi că dădeau lapte…
Şi când mă gândesc că sunt unii care susţin că „Mioriţa” nu e de sorginte românească! Aş! Să mai cerceteze!
cetatea de piatră 