Să (mai şi) râdem (sau cum te poţi răzbuna… în armonii)

Povesteam zilele acestea cu un foarte bun prieten despre câteva dintre întâmplările prin care am trecut în viaţă. Îi spuneam şi lui ceea ce am mai scris aici pe blog: nu sunt o fire violentă şi n-am dat sau primit vreo palmă în întreaga mea existenţă (nu că n-aş fi meritat sau, şi mai rău, nu că n-aş fi fost tentat să dau!). Dar… au fost situaţii în care simţi nevoia să „răspunzi” unor „măgării” care ţi se făcut ţie sau prietenilor tăi.

Şi mi-am adus aminte de o întâmplare de pe vremea în care eram în Vâlcea. Nu voi dezvălui identităţi şi voi relata întâmplarea la persoana a treia, ca să nu lezez pe nimeni. Dar, întâmplarea este absolut reală!

Cineva avea un câine, la care ţinea foarte mult. Locuia la casă şi câinele avea între casa stăpânului şi gardul de la stradă (unul foarte solid şi greu de trecut!) o curte foarte mare (genul acela în care mănânci o pâine de la poartă până intri în casă!).
Câinele, bietul de el, mai mult singur toată ziua, plictisit să păzească ceva „inexpugnabil”, stătea toată ziulica la gard, lătrând la oricine trecea prin faţa gardului. Vecinii îl detestau. Drept pentru care, într-o zi, cineva l-a otrăvit pe bietul animal. Era de rasă, frumos şi, practic, foarte blând. Ştiţi, vorba aceea, „câinele care latră…”
Stăpânul câinelui a fost foarte afectat. Şi, cum avea prieteni, toţi activând pe „ogorul muzical”, s-au gândit la un soi de… răzbunare. Zis şi făcut.
Şi-a luat un alt câine, de data aceasta unul care n-ar fi mâncat de la nimeni în afară de stăpân şi…
au montat pe fereastra casei, cea care dădea spre stradă, două boxe mari, legate la o staţie de amplificare şi la un pick-up. Au luat un disc de vinil (era epoca în care nu apăruseră încă CD-urile) şi i-au făcut o zgârietură într-un loc anume, astfel încât acul patefonului să sară de fiecare dată acolo.
Apoi au lăsat patefonul să cânte toată ziua, de dimineaţa până seara…

Ceea ce au azit vecinii „criminali” a fost ceea ce puteţi asculta şi voi, mai jos:

Nu-i aşa că uneori şi răzbunarea poate fi… armonioasă? 😀