Bestiarium


CA-208Nu am primit şi, mai ales, nu am dat în viaţa mea (care nu e chiar una scurtă… până acum) nici măcar o palmă. Evident, nu pun la socoteală „scatoalcele” încasate de la mama (de la tatăl meu n-am primit nici una!). Cele mai multe, meritate. Locuiam patru familii (toţi copiii bunicii) în aceeaşi curte. Toţi cu copii. Şi toţi băieţi. Numai mama avea trei! Vă imaginaţi ce era acolo! Iar eu, cel mai mare între ei. Aşa că toate vinovăţiile „de grup” se spărgeau în capul meu. Cu consecinţe, aşa cum spuneam, în majoritate meritate. Erau însă şi din cele nemeritate. Fraţii şi verii mei „prinseseră figura” cu cel mai mare… Dar nu despre copilărie vreau să scriu…

În general sunt o fire extrem de blajină. În fond, Blaj… blajin… se explică oarecum. Pentru că viaţa te obligă de multe ori să te aperi, am preferat ca armă ironia. Aproape întotdeauna curăţată de exprimări extreme. Nu mai vorbesc despre cuvinte urâte, mitocănii… De regulă prefer analogiile…

Sunt şi un foarte fidel prieten cu cei ce îmi sunt apropiaţi. Nu neapărat geografic. I-aş numi „apropiaţi de suflet”. Am prieteni pe care nu i-am văzut niciodată. Cu unii vorbesc la telefon. Cred că toţi mă ştiu un om cu simţul umorului suficient de dezvoltat ca să putem râde împreună până şi de situaţii care altora li s-ar părea tragice.

Poate părea pretenţios să numeşti prieten pe cineva pe care l-ai „cunoscut” virtual, de exemplu. Nu este chiar aşa! Lucrurile care ne pot apropia pe noi, oamenii, sunt extrem de diverse. Pot deveni prieten cu cineva pentru felul în care scrie. De aceea şi obişnuim să spunem că un anume autor ne este „un prieten”. Am prieteni mulţi în lumea cărţilor… Pot să ajung să iubesc pe un altul pentru felul în care tratează anumite situaţii la care am acces. Pot iubi autorul unor piese muzicale (cel mai adesea!) sau al unor tablouri ori fotografii. Dar întotdeauna prietenia mea este fidelă. Mă doare ce-i doare pe prietenii mei şi, dacă, de multe ori sunt dispus să încasez „palme” nemeritate, nu acelaşi lucru îl fac atunci când este vorba despre cele pe care le încasează prietenii mei. De la viaţă sau de la vieţuitoare…

Am intrat în lumea blogurilor după aproape zece ani de insistenţe. Şi nici atunci nu foarte convins că am ce căuta acolo. Nu din cauza vreunei incapacităţi. Ci din cauza a ceea ce cunoscusem până la acel moment despre această lume. Suficient de multe lucruri bune, la nivelul cărora nu eram convins că mă pot ridica, dar şi destul de multe mizerii, la nivelul cărora nu voiam să cobor.

Am intrat, cu reţinere, într-o lume în care, asemeni unei umbre, mojicia, infatuarea, preaplinul de sine, sensibilităţile stupide întunecă extrem de multe relaţii. Nu mi-am propus alte performanţe în afara celei ce se referă la curăţenia scrierii. De altfel, am făcut câteva precizări în paginile de prezentare ale blogului. Nici măcar înscrierea pe diverse site-uri ce contabilizează performanţele nu am făcut-o cu alt gând decât acela de a transmite. Se poate vedea că si acele „widget-uri” folosite sunt sub titulatura „just 4 fun”. Tocmai pentru a demonta din start ideea de competiţie cu oricine.

Am citit până să intru în lumea aceasta destule din şi despre ea. De prea multe ori am fost de-a dreptul îngrozit. M-am întrebat, nu de puţine ori, cum vor fi arătând în lumea reală oameni care în cea virtuală se comportă de-a dreptul îngrozitor. Cum vor fi fiind ca fraţi, surori, mame, taţi, vecini, dacă în această lume se poartă mai rău ca într-o… junglă.

Un blog este un loc în care „proprietarul” îşi publică impresiile, opiniile, simţirile, reacţiile la evenimente… în general, un loc în care „se trădează” şi „îşi trădează” multe faţete din care este alcătuit. Am fost şi sunt încântat de-a dreptul să cunosc oameni cu o credinţă superbă, cu o sensibilitate mult peste medie, cu inventivitate şi umor debordant, majoritatea calităţi după care tânjim să le întâlnim în viaţă. Din păcate însă, de foarte multe ori rezultatul este şi unul  dramatic. L-am (re)descoperit aici pe Torquemada, pe Stalin sau pe Mengele sub nume cât se poate de româneşti. Asta ca să numesc doar câteva măşti sub care (nici măcar nu) se ascund oameni care se pretind a fi copii ai Domnului. Riscurile sunt foarte mari atunci când exprimi o opinie. Deşi, în general, cei ce nu sunt de acord sau nu gândesc asemeni ţie ştiu să îşi exprime părerile într-un mod civilizat (şi, slavă Domnului că ei sunt majoritatea!), sunt câţiva care nu doar că au pregătit „patul lui Procust”, dar au la îndemână şi suficiente dejecţii cu care să te acopere din cap până în picioare. Eh, nu vă speriaţi! Asta nu se întâmplă de prima oară. Întâi eşti tocat mărunt, minimalizat, cuvintele îţi sunt etichetate pentru a fi trimise la „toba cu tâmpenii” (ei, da, sunt oameni care au şi asemenea evidenţe, un fel de hiene care stau la pândă să nu piardă nimic din ceea ce ar putea fi mâine un stârv! Cel puţin în viziunea şi cu ajutorul lor), ţi se pun în cârcă „variante” ale cuvintelor scrise de tine… în general, eşti „redesenat, reproiectat” după cum doreşte respectiva persoană.

Ar fi multe de spus. Mi se pare însă un adevărat sacrilegiu risipa de cuvinte pentru asemenea persoane. Prefer să folosesc cuvintele în rugăciuni. Fără risipă în lumea virtuală. Mai ales când tehnologia oferă atât de multe posibilităţi. Aproape că îmi vine să trimit un e-mail creatorilor Windows-ului şi să le mulţumesc pentru opţiunile „spam” şi „delete”. Nu de alta, dar eu refuz să fac greşeala pe care o fac mulţi: aceea de a intra în dialog cu cei ce nu merită efortul. Dar merită rugăciunile…

Voi lăsa să treacă pe lângă mine toate acuzaţiile, epitetele, catalogările şi mă voi limita la a spune o…

Poveste „de poveste”

Majoritatea animalele din pădure se feresc de el. Nu se tem, dar se feresc! Sau… poate unii se şi tem. Cine mai poate ştii?

„Musty” (Mustela putorius pe numele întreg) este înconjurat de mulţi. Unii, prieteni. Alţii, prieteni de conjunctură, iar cei mai mulţi, spectatori la circ! Asta până ce „Musty” dă drumul la câte un damf din ceea ce se ştia prin cărţile de zoologie că ar fi o armă de apărare. Eh, dar „Musty” al nostru o foloseşte ca armă de atac! Asta e ceea ce nu ştiu toţi cei din jurul lui…

„Musty” al nostru se crede leu doar pentru că poartă blană. De aceea se şi consideră stăpânul pădurii. Din când în când mai încasează câte o labă de la urs, căci ursul chiar ştie cine este cu adevărat. Îl mai păcălesc şi vulpile, când… îşi aduc aminte că sunt vulpi. Cele mai multe animale din pădure preferă să-l ocolească. Şi bine fac. Poate că n-ar strica dacă ar schimba puţin faţa pădurii şi şi-ar aminti că speciile periculoase se ţin izolate în ţarcuri. Acolo unde pot face tot ce vor. Şi ce doresc, de fapt…

E doar o sugestie. Dar, deh… fiecare alege. Eu unul aleg să umblu pe alte cărări. Şi dacă voi simţi vreun iz din acel „putor”, voi trece pe alături. Mă tem să nu-mi intre în haine…

În rest, vorba cântecului… „Bless the beasts and the children, for the world can never be the world they see”…

 

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Sare... amară, Simţul civic, Trecător prin lume. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

32 de răspunsuri la Bestiarium

  1. Cristi zice:

    Si cu regula 7 a acestui blog cum ramane? O mai negociem putin?

    • marinelblaj zice:

      NU, dragul meu orădean ;), nu negociem. Pentru că aici nu este vorba despre un dialog şi nici nu va fi. Este monologul-opinie al cuiva care s-a săturat să vadă atacuri mizerabile, din senin, împroşcate peste tot fără ca să se atragă odată şi-odată atenţia că sunt unii de care trebuie să ne ferim (1 Tim.6:5). Ţi se pare firesc aşa ceva? (vezi comentariul cu „toba cu tâmpenii”). Asta ca să înţelegem ce înseamnă „din senin”…
      Şi-apoi, motivaţiile sunt, cred, clare. Din când în când nu strică niţică ordine şi curăţenie.
      În rest, bun venit în Cetatea de piatră! Sunt alte lucruri aici care (poate) merită atenţie…

  2. Cristi zice:

    Ma refeream la aceasta parte a regulii 7: „…şi să descurajez orice poate crea duşmănie, ranchiună sau resentimente. Vă rog să mă ajutaţi.” – De aceea cred ca ati negociat serios regula cel putin cand ati scris expresia „Mustela putorius”

    Ordine si curatenie… unde?
    1. Aici pe blogul dvs? E simplu, spam.
    2. Pe blogul lui? Niciodata…
    CONSTITUTIA ROMANIEI
    „ARTICOLUL 30 – Libertatea de exprimare
    (1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile.
    (2) Cenzura de orice fel este interzisa.” – http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legi_drepturi.php#08

    3. In blogosfera evanghelica? Niciodata… vezi punctul 2.
    4. In mintile noastre? Niciodata…
    „CONSTITUTIA ROMANIEI
    ARTICOLUL 29 – Libertatea constiintei
    (1) Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale.
    (2) Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc. ” – http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legi_drepturi.php#07

    … deci, ordine si curatenie, de acord, dar unde?

    • marinelblaj zice:

      Nu, dragul meu, nu este o „negociere” în termeni reali. E, mai degrabă, un fel de „accesorium sequitur principale”. Scriam despre opinie. Tot în baza articolelor citate de tine. Şi, nu uita, asta după ce ani de zile am tăcut. Am tăcut şi când am fost trimis la „toba cu tâmpenii”. Dar n-am mai tăcut când mi-a fost atacat un prieten. Iar folosirea acelei povestioare este doar o formă de atenţionare. După cum ai văzut, am evitat in acel articol orice fel de link, orice fel de nume. Ceea ce a dorit să generalizeze atenţionarea. Am folosit un „nume” generic pentru acest fel de persoane. Suficientă explicaţia?
      Nu am eu posibilitatea şi nici intenţia de a intra pe blogul cuiva pentru a face ordine şi curăţenie. Îndemnam la aşa ceva. În rest, aşa cum scriam cândva, viaţa ne dă destule libertăţi şi fără articole de lege. Între ele şi aceea de a ne comporta precum „mustela putorius”! Care poate fi şi domestic! Dacă vrea!
      Şi, iartă-mă, dar nu mă pot abţine să întreb: de ce încerci să aperi asemenea comportament? Asta ca să nu mă las biruit de ispita de a întreba „de ce din Oradea?”

  3. Cristi zice:

    Constat tot mai pregnant in mediul evanghelic romanesc contemporan o tendinta patologica de a pune la punct pe altii, de a da sfaturi cand nu ti se cer, de a eticheta, delimita, de a pune garduri, de a indeparta… pe scurt de „a face curat si ordine”, dar si o indarjire de a arata si altora „locul cu gunoi”, cica pentru a se feri de el. Dar daca stai si analizezi mai in detaliu, oricat incearca sa izoleze gunoiul, se murdaresc ei insisi tot mai tare.

    Cred ca daca Isus ar trai in zilele noastre ar sta la masa tot cu hotii si curvele iar majoritatea evanghelicilor s-ar uita cu ciuda la el ca nu sta la masa cu pastorul sau cu cei din comitet…

    Cred ca ne ocupam prea mult de curatienie si am devenit niste morminte varuite frumos, curate… dar morminte… si prea putin ne aplecam sa ridicam pe cel cazut intre talhari sau intre pietrele lapidatorilor, pentru a-i intinde o mana sa se ridice de acolo…

    Cred ca nu ar strica sa mai lasam din dreptatea lui Dumnezeu in seama Lui si sa oglindim mai mult dragostea Lui…

    • marinelblaj zice:

      De acord cu tine, Cristi! Dar… ai încercat să sugerezi şi celor ce generează gunoaiele de care vrem să scăpăm treaba aceasta cu „de a pune la punct pe altii, de a da sfaturi cand nu ti se cer, de a eticheta, delimita, de a pune garduri”? E aproape o ocupaţie de bază în cazul în discuţie! Iată, eu nu vreau să intru în categoria celor care curăţă doar „partea de afară a paharului”…
      Cât priveşte ridicarea celui căzut… o, câţi au încercat în cauza aceasta! Dar ia probează acel mic experiment (clasică ilustraţie!) cu încercarea de a ridica pe cineva când stai pe ceva înalt. Vei constata că mai uşor te trage pe tine cel pe care încerci să-l ridici…
      „Răsfoieşte” puţin (dacă ai timp şi crezi că merită timpul!) acest blog, şi trage abia apoi concluziile. Poate greşeşti etichetând un pom doar pentru că ţi se par o frunză sau două mai ofilite…

  4. Cristi zice:

    Haideti sa ne uitam la Ilie Tesviteanul… cand era convins ca nu mai e nimeni in tara ca sa il slujeasca pe Domnul, Dumnezeu ii spune: prea bine, hai sa facem curatenie si ordine atunci, du-te si instaureaza 3 calai care vor nimici poporul. Ce va scapa de primul va nimici al doilea, ce va scapa de al doilea va nimici al treilea… Ce face Ilie? Beniamin Faragau o numeste „sfanta neascultare a lui Ilie”…

    • marinelblaj zice:

      Stai liniştit, Cristi, nu mă consider nici Hazael, nici Iehu şi nici Elisei. Cum am spus, eu sugeram o atitudine, nu o execuţie! Tu eşti cel ce face caz ca şi când ar fi aşa ceva!

      • Cristi zice:

        Dvs. ati mentionat „Din când în când nu strică niţică ordine şi curăţenie.”, iar eu am spus ca sunt de acord, dar unde? Tot nu mi-ati raspuns la asta… asa ca am incercat eu sa imi dau niste posibile raspunsuri.

      • marinelblaj zice:

        Se mai întâmplă să greşim cu răspunsurile pe care ni le dăm. Reiau: sugeram ordinea şi curăţenia, nu încercam să o fac eu la alţii ! Unde? Fiecare în propria ogradă! Dar e de datoria noastră să „veghem” şi „unii asupra altora”. Fără a-i trimite la „toba cu tâmpenii”! 😀

      • Cristi zice:

        Corect, sa veghem unii asupra altora… dar nu ati citat complet versetul… ia citati ceea ce urmeaza, adica de ce sa veghem unii asupra altora „ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune”… ei, eu tot asta incerc, sa va indemn la dragoste… dar nu prea reusesc in special din pricina „femeilor puternice si independente”… 😉

      • marinelblaj zice:

        Cristi, nu obişnuiesc să citez parţial. Păi, nu la fapte bune îndemnam eu? Şi, dacă nu era vorba de dragoste, alta era abordarea. Am preferat ironia alegorică. Cine n-o suportă are probleme cu altele…
        După cum văd, tu eşti cel care te opreşti doar la dragoste, uitând faptele bune! Asta doar aşa, ca să-ţi arăt că pot fi şi cârcotaş… 😀

      • Cristi zice:

        Ehei, pai daca n-ajungem la dragoste… faptele noastre bune sunt ca o haina manjita…

      • marinelblaj zice:

        Eh, acum asta e un fel de „hai să comentăm comentarii”… 😀 Nu continua aşa, că rişti să ajungi şi tu la „toba” aia! 😀

      • Cristi zice:

        Mda, s-au creat mai multe paliere ale discutiei sau mai multe discutii, asa ca mai bine ma opresc aici, de unde am inceput – dragoste -> regula nr. 7.
        Mult spor in toate, o zi buna.

  5. Cristi zice:

    Eu nu apar nici un comportament… ci doar vad inutilitatea demersurilor voastre si o risipa de energie care ar putea fi mult mai benefic canalizata altfel, chiar si catre persoana cu pricina.

    Care e legatura cu Oradea? Unde am pomenit eu ceva „din Oradea”? A, ca v-ati uitat la IP si ati vazut ca sunt din Oradea… si ce? Nu am voie sa locuiesc in Oradea? Sunt aproape 200.000 de suflete in Oradea si eu sunt unul dintre ei, dar nu vad legatura intre asta si ceea ce am scris mai sus…

    • marinelblaj zice:

      Dragul meu, de unde ai dedus că „nu am voie să locuiesc în Oradea?” Făceam şi eu o banală conexiune…
      Iar „energia canalizată”… stai liniştit, e doar un braţ mic şi scurt între multele „canale” în care îmi dirijez energiile! 🙂

    • lidie zice:

      Cristi, nu ti se pare ca dragostea pe care o emani cu atita foc, e cam obraznica?

      • marinelblaj zice:

        Lidie, se cade în primul rând să-ţi urez „bun venit” în Cetatea de piatră! Sper să-ţi placă pe „străzile” ei, uneori cam întortocheate 😀
        Cât îl priveşte pe Cristi, iartă-l. Până la urmă s-a mai liniştit. Nu ştiu dacă s-a şi lămurit… 😀

      • lidie zice:

        Va multumesc mult pentru primire. Am mai trecut pe-aici, ca era poarta deschisa, dar n-am lasat urme. Este gresala mea ca am intrat fara sa bat, sau macar sa zic buna ziua. Incerc pe cit posibil sa trec neobservata, dar citeodata ma mai impiedic…si stiti cum e, primul instinct la durere este strigatul. Cit despre „strazile” intortocheate”, imi place sa umblu pe ele, pentru ca nu pot umbla cu usurinta, ci trebuie folosita cit mai mult „materia cenusie”. Din urmele lasate se vede cita avem, sau cita folosim. Cit despre Cristi, n-am de ce sa-l iert ca nu m-a supat cu nimic, insa sper, sa-i foloseasca inspre bine poposirea pe aceste strazi.

      • marinelblaj zice:

        Lidie, fiindcă sunt la curent cu acel comentariu al tău privind „domn-tovarăşe” ;), poţi să laşi liniştită la o parte formulele. Pentru mine politeţea stă în multe altele…
        Şi poţi fi liniştită, Cetatea e vizitată de mulţi care „nu lasă urme”.
        Mă gândeam la străzile întortocheate cu nostalgia după străzile vechi din Genoa… Acolo chiar că e provocată materia cenuşie 😀
        Sunt convins că lui Cristi îi va place până la urmă pe aici…

      • lidie zice:

        Va multumesc, mult. Imi place sa respect oamenii, chiar si acei care nu par ca merita, caci asa m-a invatat Stapinul. Domnul Dumnezeu mi-a spus ca sa asez pe scaunul din fata, pe cersetor, pe omul sarac, sa nu-mi fac griji pentru cei cu vaza, caci ei stiu sa-si ceara drepturile oricum. E drept, de unii am fost inteleasa gresit, dar nu asta e important, ci din toata discutia sa invatam ceva bun.
        Stapinul acelui blog s-a purtat ca un domn cu mine, inca mi-a dat mai multa atentie decit as fi meritat. M-am impiedicat si acolo, se vede ca strigatul a fost mare, s-a adunat multime multa. Este bine cind sar multi in ajutor, e semn bun. 😀

  6. Strong Independent Woman zice:

    Cristi, macar nu da copy-paste. Am mai citit raspunsul asta de mai sus si pe alt blog. Putina decenta. Te auto-plagiezi? – Asta cred ca e culmea lipsei de imaginatie.
    Eu nu sunt asa simandicoasa cand vine vorba de persoane speciale ca tine. Poti sa spui ce vrei. O sa te lege. Dracii in iad.
    Io nu inteleg de ce voi, astia specialii, care aveti o platforma atat de mare de mediatizare de ce nu comentati si despre mine? Mi-ar sta asa bine pe o lista cu „Evitati calomniile de pe blogul Ligiei Stafie.” Si poti sa te iei si de numele meu – cum sa cheme „Stafie” pe un pocait, nu?
    Apoi, vezi ca am tatuaj – si de asta te poti lega. Si iti mai spun si altele daca vrei.

    Marinel, lasa-l sa faca spume la gura, ca deja nimeni nu ii mai baga in seama bulbucii. Cam ca la piesa cu Alice. Da, aia care intreaba cine e Alis. Dar intreaba un pic mai urat. Asa intreb si eu: cine-i, ma, Alin Cristea asta de se da asa rotund?

    • Cristi zice:

      Aveti o problema doamna… se trateaza la oftalmolog. Numele meu este real: Cristi. Nu ma numesc Alin Cristea. Suntem doua persoane distincte, diferite, care din intamplare locuim in acelasi oras, Oradea 🙂

  7. marinelblaj zice:

    Chill, Ligia, chill…

  8. Strong Independent Woman zice:

    Nici un chill. E plin de ei. M-am saturat de troli si de alte animalute interneticoase care se camufleaza sub zeci de nume.

    • Cristi zice:

      Asa, asa, nici un chill… mai luati o piatra de jos si aruncati, sa mai piara un troll, inca o animaluta interneticoasa la pieire… ca doar la asta suntem chemati: mergeti in toata lumea si aruncati cu pietre in troli si in animalute interneticoase…. hahaha…

    • Cristi zice:

      Q.E.D.
      Mila Domnului cu noi…

  9. Pingback: Sâmbăta muzicală a unei săptămâni agitate | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s