Biserica – încotro? – 2 –


churchmainstsignÎncheiam articolul care a dorit să deschidă seria aceasta cu un post scriptum care suna astfel: „Mă bucur că mâine voi fi plecat din oraş, departe de internet. Aceasta va lăsa loc mai mult comentariilor voastre…”

Care comentarii au fost sublime, dar au lipsit cu desăvârşire…

Acum, există patru variante plauzibile la tăcerea aceasta:
– fie subiectul nu interesează deloc
– fie articolul este scris prost
– fie nu interesează un punct de vedere „din interior” sau „din practică”
– fie ne plac doar abordările strict teologice (aici voi reveni)…

Între timp, au apărut două foarte interesante abordări ale problemelor din lumea evanghelică, abordări care, deşi tratează cu totul alte aspecte ale lumii evanghelice, m-au ajutat să privesc problema ridicată de mine în acest articol şi dintr-un alt unghi de vedere. Mă refer aici la articolul lui Rasvan Cristian, care, la rândul lui, face trimitere la un alt articol, cel al lui Teofil Stanciu.

Vă veţi întreba, probabil, citind articolele la care fac trimitere, care este acel „alt unghi de vedere”. Ei bine, acesta ar putea fi numit „cum priveşte evanghelicul relaţia sa cu lumea înconjurătoare”. Ar putea să pară oarecum forţată legătura. Şi totuşi nu este! Şi nu este pentru că, aşa cum veţi vedea, trebuie să admitem că felul în care enoriaşul evanghelic se raportează la ceea ce se petrece în interiorul bisericii este strâns legat de felul în care priveşte în jurul său, de felul în care este influenţat de bagajul cu care vine din afara bisericii şi de felul în care raportarea aceasta determină, inevitabil, bagajul cu care iese din biserică… până la liturghiile următoare la care va participa.

Dar… să revenim strict la problema pe care doream să o discut. Cea privind felul în care sunt conduse bisericile evanghelice româneşti de astăzi. Le voi lua pe rând şi voi începe cu ceea ce numim

Modelul episcopal

Cum scriam în articolul de debut, cel puţin în teorie, el este modelul de conducere în care rolul principal este jucat de „episcop”. Spun „în teorie” pentru că în practică nici un model nu poate fi etichetat ca fiind „pur”. N-aş vrea să mă opresc prea mult la „date tehnice”, deşi câteva repere ar putea fi de folos. Din acest punct de vedere, Wikipedia poate fi utilă. Dar nu suficientă. Pentru că în cultele neoprotestante nu avem episcopi, ci păstori (pentru unii, încă tributari unei anumite origini lingvistice a „funcţiei” – pastori).

Aşa cum spuneam, intenţia mea nu este aceea de a face o exegeză. Pentru aşa ceva pot să recomand ca sursă cu acces rapid, pentru cei care nu au timp să caute cărţi, acest loc şi, pentru o mai amplă informare, acesta. Evident, pentru cei mult mai interesaţi, resursele sunt mult mai multe. Dar, revin, nu intenţionez să abordez subiectul din această perspectivă, ci din aceea a cuiva care a putut observa, din exterior şi din interior, modul PRACTIC în care sunt conduse bisericile care folosesc acest model „episcopal” de conducere.

Bisericile care, conştient sau nu, adoptă modelul episcopal, sunt în general bisericile care sunt mai mult legate de tradiţia bisericilor neoprotestante. Vă rog să observaţi că nu am pus între ghilimele cuvântul tradiţie, întrucât trebuie să admitem că a ajuns şi neoprotestantismul să aibă trdiţiile lui cât se poate de reale.

În aceste biserici mentalitatea preponderentă este aceea că păstorul este liderul spiritual al bisericii, omul cel mai pregătit din punct de vedere teologic şi într-o mare măsură infailibil. Am spus mentalitatea preponderentă.

De aici decurg o mulţime de neajunsuri. Unele care ţin pe păstor, altele care ţin de enoriaşi.

În jurul unui astfel de păstor se ajunge foarte curând ca acel comitet necesar conform statutelor după care funcţionează cultele neoprotestante, să devină de foarte multe ori o simplă grupare de oameni care validează în majoritate modul de gestionare a treburilor bisericii, viziunea şi strategia de implementare a acestei viziuni, ideile şi soluţiile la probleme, propuse de păstor.

Rar se ajunge ca enoriaşii să sesizeze, sau, atunci când sesizează aşa ceva, să se pronunţe, erorile teologice sau doctrinare. De regulă, biserica devine cu timpul fie un grup de oameni care gândesc în baza unui standard transmis, fie care trăiesc în virtutea unei inerţii validate de o atenţie scăzută acordată vegherii. Evident, caracteristica aceasta nu se aplică tuturor membrilor bisericii, dar trebuie remarcat că de cele mai multe ori, acei membri care se pronunţă în legătură cu unele lipsuri ale păstorului, sunt priviţi fie cu suspiciune, fie cu un aer mustrător sau reprobativ de către majoritate.

Când atmosfera aceasta de infailibilitate a păstorului atinge un anumit nivel (cel mai adesea exprimat în timp de păstorire) se petrece un alt lucru, care agravează şi mai mult situaţia. Este vorba despre suficienţa de sine a păstorului. Lipsa unei critici obiective şi a unei supravegheri a supraveghetorului duce la sentimentul suficienţei în pregătirea mesajelor, a suficienţei în aplicarea unor soluţii standard care nu ţin cont de specificul fiecărei situaţii tratate. Şi lucrurile nu se opresc aici. Autosuficienţa în pregătirea mesajelor duce, în dorinţa de a păstra caracterul lor „atractiv”, la subterfugii care ţin mai degrabă de oratorie, prezenţă şi montare scenică, pigmentarea mesajului cu lucruri „interesante” şamd. Aceasta este doar o variantă. O alta o constituie permanentizarea caracterului searbăd al mesajelor şi activităţilor, mesaje care se rezumă la repetarea la nesfârşit a aceloraşi idei sau activităţi „trase la indigo” (vezi ieşirile „la iarbă verde” desfăşurate după acelaşi tipic).

Un alt lucru neplăcut care se întâmplă este inevitabila catalogare a altor păstori invitaţi, care sunt evaluaţi în comparaţie cu păstorul bisericii. Lucru care îmbracă forme dintre cele mai hazlii, uneori. Sunt comparate felul de a vorbi, numărul de decibeli în predicare, felul de a gesticula sau nu, de a se îmbrăca etc.

Trebuie spus că, de foarte multe ori, din teama de a nu periclita poziţia sa, păstorul are grijă ca invitaţii să nu depăşească prea vizibil nivelul său.

Delegarea de responsabilităţi se face doar într-o oarecare măsură. Practic, oamenii care se ocupă de diferite departamente ajung de fapt nişte executanţi ai unei viziuni care nu le aparţine şi, evident, lipsiţi de cele mai multe ori de iniţiativă ajung şi ei, la rândul lor, la un nivel de plafonare.

Orice încercare de schimbare, orice semnal de alarmă, orice tentativă de a controla activitatea păstorului „unic” duce la reacţii adesea virulente. Sunt momente în care se aud expresii de genul „vreţi să-mi puneţi căpăstru” sau „ce au împotriva lui răzvrătiţii ăştia?”

O variantă agravantă a acestui tip de conducere a bisericii este aceea în care „intră în scenă” familia păstorului. Aceea în care, în baza statutului soţului, soţia devine „lingură în toate oalele” (vorba cuiva), iar copiii devin persoane ce trebuie neapărat promovate, cel mai adesea de la vârste fragede (o poezioară, un cântecel, un verset – urmate de exclamaţia generală „vai ce drăguţ!”). E doar un „crâmpei” din ceea ce se petrece când acest lucru scapă de sub control…

O altă variantă, adoptată de unele biserici, în fapt un soi de „hibrid”, este cea a bisericii cu unul, doi sau trei păstori. Fără a intra în detalii, personal consider varianta aceasta ca având un efect de prelungire în timp a sindroamelor bisericii cu un singur păstor şi una de oarecare simulare a conducerii de tip presbiterian.

Ceea ce se poate petrece în plus este formarea de „tabere” în rândul enoriaşilor. Fiecare „tabără” îşi va avea „favoritul” , pe care va încerca să-l promoveze, să-l susţină, să-l urmeze în acţiuni…

Aşa cum scriam, este un punct de vedere „din interior” şi departe de a fi o abordare exhaustivă. Este doar o încercare de a sublinia, din realitatea atâtor ani şi cunoştinţe, ceea ce caracterizează acest tip de conducere a bisericii.

Personal, consider că acesta este un model care ar trebui analizat mult mai serios. Cîci o biserică în care păstorul „taie şi spânzură” va sfârşi prin a nu mai conduce o turmă, ci, aşa cum spuneam în altă împrejurare, doar o „oaie mare!

P.S. Fiind vorba despre o scurtă „incursiune” în fiecare dintre modelele de conducere menţionate în articolul de debut, vor urma considerente despre modelul de conducere presbiterian şi cel congregaţional. Toate încheindu-se cu o încercare de concluzie. Cu precizarea că toate vor fi puncte de vedere absolut personale şi asumate ca atare.

Reclame

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Biserica, Pe gânduri, Trecător prin lume și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Biserica – încotro? – 2 –

  1. szromulus zice:

    @”Acum, există patru variante plauzibile la tăcerea aceasta” – Marinel draga, eu as adauga alte puncte si le-as elimina pe cele pe care le-ai adaugat ca subpuncte. Un prim motiv pe care il vad eu este legat de faptul ca subiectul in sine este destul de abstract si are prea putine puncte de incidenta cu publicul larg si cu viata noastra cotidiana(care ne ocupa exagerat de mult timp zilnic). In al doilea rand(din experienta mea de pedagogie si psiho) as spune ca ai programat negativ auditoriul spunand ca vei fi departe de net 🙂 . Exact ca la cursul de analiza functionala cand profesorul univ. anunta ca nu se va tine cursul pentru ca este plecat la o conferinta, dar studentii sa analizeze niste capitole din cursul tiparit 😀 . M-am „jucat” mai demult cu astfel de programari de atitudini mai demult si stiu ca functioneaza perfect.

  2. marinelblaj zice:

    Mda, uite, la asta nu m-am gândit. În condiţiile în care mi-am obişnuit cititorii sa fiu mai tot timpul prezent (asta e, dacă lucrez în faţa computerului aproape toată ziua…). Am să ţin cont de sfat pe viitor. Acum, ce-i drept, articolul acesta introductiv nici nu avea cum să nu fie „cam” abstract… 🙂
    Mulţumesc pentru observaţie. De ţinut minte!

    • SDM zice:

      Consider că ,,forma de conducere” nu poate fi impusă nici măcar de mărturisiri de credință sau statute, ci este funcție de maturitatea spirituală a bisericii.
      Maturitatea este mărimea ce ar trebui ,,măsurată”, evaluată.
      Ce vreau să spun cu asta: sunt biserici cu maturitate scăzută și atunci se ,,impune” forma episcopală; desigur dacă ,,episcopul” este la rându-i suficient de matur să poată face evaluarea.
      Oriunde este imaturitate, ,,episcopul” nu are în jurul lui oameni suficient de maturi pentru conducere și nici nu este productiv ca deciziile să fie la îndemâna unor oameni imaturi, a căror imaturitate se manifestă uneori prin neascultare, nesupunere, răzvrătire și altele pe frecvența asta.
      Cele mai mari provocări în dreptul ,,episcoului” sunt din partea acestor biserici.
      Pentru cel implicat într-o astfel de slujire este o provocare teribilă la obiectivitate și verticalitate, pentru că imaturitatea se manifestă și prin tendințe de impunere a titlului de ,,episcop” de casă, de familie, de grup.
      Apoi imaturitatea se manifestă prin tendințe de corupere a ,,episcopului”. O privire atentă va scoate în evidență un aspect: imaturitatea spirituală produce o maturitate demonică ce va genera deținerea tehnicilor de manipulare, compromitere, etc.
      În final slujirea acestor biserici ține de maturitatea și seriozitatea ,,episcopului” să crească aceste biserici și la vremea potrivită să caute alte ,,forme de conducere”.
      SDM

      • marinelblaj zice:

        SDM, bine ai venit în Cetatea de piatră. Din câte îmi dau seama, sunt primele comentarii aici şi mă bucur pentru ele. Mai ales că, într-un fel, ai anticipat ceea ce intenţionez să aduc în dicuţie prin titlul „Biserica, încotro?” Mai precis, căutarea formelor adecvate de conducere.
        Aş face o precizare la comentariul tău. Maturitatea spirituală a unei biserici nu este un DAT. Ea poate fi influenţată, subtil, de atitudinea „episcopului”. Să nu uităm că un om, ca „episcop”, poate avea capacitatea de a aduna în jurul lui un grup de oameni „de forţă”, a căror imaturitate să fi fost suficient de bine disimulată, dar a căror capacitate de manipulare să-l ajute pe „episcop” în perpetuarea prezenţei în fruntea bisericii. Absolut de acord cu observaţiile celelalte. Şi ar mai fi un lucru: oare schimbările culturale (mă refer la schimbările ce afectează societatea în întregul ei) au un impact asupra modelului adecvat de conducere al unei biserici. „Episcopii” sesizează aceste lucruri?

      • SDM zice:

        Mulțumesc pentru primire !
        Încerc să răspund punctual.
        Da așa este, maturitatea nu este un DAT și pentru acest motiv pledez în favoarea conducerii de tip episcopal, desigur pentru o vreme până la apariția primelor semne de maturitate autentică.
        ,,…Să nu uităm că un om, ca “episcop”, poate avea capacitatea de a aduna în jurul lui un grup de oameni “de forţă”, a căror imaturitate să fi fost suficient de bine disimulată, dar a căror capacitate de manipulare să-l ajute pe “episcop” în perpetuarea prezenţei în fruntea bisericii…”
        CIneva spunea că și cel rău trage la carul lui Dumnezeu… un mare neadevăr. Dumnezeu nu are nevoie de sprijin din partea acestui personaj, se descurcă singur, … nu ?
        Apoi nu cred că Dumnezeu va lăsa, pe cel ce face voia Sa, la discreția oricui.
        Nu agreez asocierea cu oameni imaturi în conducerea bisericii (dacă am înțeles bine sensul tău), este periculos și sigur nu aduce prosperitate spirituală. Față de această categorie Pavel scrie ,,…având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea…”, apoi Isus Hristos ,,decretează”: Depărtează-te de oamenii aceștia” (2 Tim 3:5). Prefer să-mi asum aprioric decretul lui Hristos !
        În cazul deschis aici, provocarea episcopului este generată de ipoteza următoare: ai ,,moștenit” această categorie de oameni și ce faci în continuare ?
        Este mai ușor să eviți asocierea cu ei când încă nu li s-a dat ,,puterea”, și ai o variantă: te faci că plouă !!!
        Cultura, dacă nu este abordată cu seriozitate și maturitate, este un berbec ce dărâmă multe porți și concepții, dar sparge și biserici.
        Schimbările culturale, consider că, nu ar trebui să influențeze tipul de conducere.
        Un exemplu: se pare că biserica are semnele dependenței față de cultură. Ar trebui să recunoaștem că nu am găsit alt mod de alegere al episcopilor decât prin votul unei majorități. Așa se procedează în jurul nostru și refuzăm să apreciem ce spune Scriptura în Fapte 15:28: ,,căci s-a părut nimerit Duhului Sfînt și nouă…”, desigur cu acceptarea extensiei aplicabilității în acest domeniu.
        Este important ca din bagajul cultural al vremii să asimilăm lucrurile care sunt agreate de Dumnezeu și apropie de Scriptură.
        Din cultură se poate aborda doar acele elemente care:
        1. sunt aplicabile,
        2. sunt relevante,
        3. sunt clare
        și sunt guvernate de o caracteristică esențială: sunt conforme Scripturii.
        Rămâne o altă provocare în fața ,,episcopului”, aceea de a indetifica elementele culturale care satisfac cele de mai sus.
        SDM

  3. SDM zice:

    Revin … pentru episcopul serios, ar trebui să fie valabilă și următoarea afirmație: ,,sola Eklesia”, adică tot ceea ce face pe perioada episcopatului să fie doar în interesul bisericii. Consider asumarea acestei afirmații ca o asumare a Fapte 20:28, 1 Petru 5:1-4.
    SDM

  4. szromulus zice:

    @”Şi ar mai fi un lucru: oare schimbările culturale (mă refer la schimbările ce afectează societatea în întregul ei) au un impact asupra modelului adecvat de conducere al unei biserici. “Episcopii” sesizează aceste lucruri?”

    Absolut ca schimbarile de cadru(fie el cultural si nu numai) au un impact asupra modelului de conducere al bisericii. Nu cred totusi ca in primul secol s-a dorit institutionalizarea bisericii si formarea de structuri bine definite, cum spre exemplu a fost modelul VT-al in care fiecare element era clar definit si avea un rol si o pozitie clar delimitata si elaborata. NT aduce in discutie imagini metaforice, probabil cea mai relevanta in structura organizatorica a bisericii este descrierea bisericii ca trup in care fiecare madular are un rol bine definit, dar nu predefinit, ci definit de darul pe care il dezvolta Duhul Sfant in individ. Citisem mai demult o carte(in cer scuze ca nu am la indemana acum titlul) in care autorul dezbatea rolurile indivizilor in trup. Elementul cheie era dat de faptul ca noi(oamenii) definim rolurile pe baza unor criterii mai mult sau mai putin relevante, in schimb Dumnzeu dezvolta diferite skillsets prin intermediul carora se contureaza de fapt rolul in trup, pozitia in structura. De ex noi putem defini ca pastor o persoana care a terminat o universitate de specialitate, dar acea persoana sa nu aiba o chemare de pastor, sa nu aiba the spark in him, practic noi definim structura, il punem acolo, dar calitatile dezvoltate de Duhul Sfant in plaseaza pe un alt rol. Ce se intampla in cazul in care lucrurile continua in asezarea respectiva? Simplu, pastorul nu va fi pastor bun niciodata si Dumnezeu nu sustine lucrarea lui prin dezvoltarea calitatilor necesare. Pe de alta parte cineva care are calitatile necesare si Dumnzeu lucreaza in el se va afla pe o pozitie diferita. Astfel lucrurile nu vor merge bine deloc. De exemplu un procent bun de pastori din ziua de azi sunt doar predicatori, nu au calitatile necesare de pastorire, ci doar de predicare(uneori nici macar atat), dar nici macar nu vor sa aduca in discutie modelul biblic de pastorire, ci merg pe idea – universitatea ma face pastor si de acea sunt pastor!!!

    Sigur aspectul pe care il descrii in articol este mai degraba la nivel de organigrama, intrebarea mea este pornim cu organigrama prestabilita(unul din cele cateva modele existente) si cautam oameni, sau cautam oameni in care Dumnzeu dezvolta skillsetul necesar? Sau nici macar nu cautam oameni, ci avem organigrama si ii luam din universitati si ii repartizam la biserici?(seamana cu modelul absolventului de medicina care este repartizat la un spital doar pt ca a absolvit facultatea, desi poate el este bun de businessman si nu de doctor) ?

  5. Pingback: Biserica – încotro? – 3 – | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.