Biserica – încotro?


„Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18)

churchmainstsignÎncă de la întemeierea ei, Biserica a stârnit discuţii dintre cele mai aprige.
Se uită cu prea mare uşurinţă că Însuşi Domnul a afirmat două lucruri esenţiale: că El este Cel ce zideşte Biserica, şi că ea nu va fi biruită nici măcar de „porţile Locuinţei morţilor”.

Ne aflăm într-o perioadă în care, în pofida eforturilor diverselor „tabere” (ca să nu le spunem „partide”) de a identifica şi defini care este adevărata Biserică (şi nu fac referire aici la denominaţiuni!), diverse curente şi direcţii se manifestă în rândul bisericilor evanghelice din România.

Spunea un foarte bun frate prieten în aceste zile că, la fel cum se petrece în foarte multe alte domenii, ceea ce se întâmplă la un moment dat în Statele Unite în bisericile evanghelice, se va întâmpla şi în mediul evanghelic din România într-o perioadă ce durează în medie cam 5 până la 10 ani. Este, pare-se, adevărat. Dar…

Dincolo de diversitatea abordărilor doctrinare şi a strategiilor adoptate de biserici, grupuri sau personalităţi, există două elemente care, pe mine, cel puţin, mă preocupă în mod deosebit: atitudinea celor care se află, într-o formă sau alta, în conducerea bisericilor, şi atitudinea masei de credincioşi care constituie, în fapt, biserica (fără a-i exclude pe cei dintâi).

Aş vrea să încerc o abordare a problemei, evitând, pe cât posibil, „filosofiile” sau abordările seci, de analiză strict teologică. Depinde de interesul existent faţă de un asemenea subiect. Problema nu pare a fi simplă nici dacă se încearcă o abordare strict biblică, controversele existând şi în cadrul acestei abordări. De aceea nici nu intenţionez să recurg la un asemenea demers. Voi încerca însă o abordare „mai din interior”, care să ţină cont de observaţiile personale privind cele două elemente pe care le menţionam mai sus…
Sunt conştient că au mai existat abordări ale acestei probleme, sunt convins că majoritatea vor fi fiind mult mai bune, drept pentru care, dacă acest punct de vedere poate aduce măcar un dram în plus, pot să mă declar mulţumit.

Din punctul de vedere al celor care conduc bisericile în mediul evanghelic, însuşit în mare parte şi de către enoriaşi, există trei tendinţe sau modalităţi principale, fiecare cu „variaţiuni”, ceea ce face analiza destul de complexă şi concluzia aproape imposibilă, fiecare abordare, prin specificul şi efectele ei, neputând să constituie obligatoriu un model: tipul de conducere episcopal, cel presbiterian şi cel congregaţional. Foarte pe scurt, pentru o mai bună înţelegere, voi descrie ceea ce este definitoriu în fiecare dintre tipuri.
Conducerea episcopală este acel tip de conducere în care biserica este condusă de un păstor, validat de către biserică, alături de un comitet, de asemenea, ales de către biserică. Teoretic, deciziile sunt luate de păstor şi comitet, apoi validate de adunarea generală a bisericii.

Conducerea presbiteriană, aşa cum este ea practicată de cele mai multe ori, este tipul de conducere în care decizia nu mai aparţine unei singure persoane, ci unui grup, ceata de presbiteri, şi în care, conform modelului practicat în majoritatea bisericilor care aplică acest model în Statele Unite, periodic, întrunirile sunt conduse de câte unul dintre presbiteri, prin rotaţie, la intervale stabilite de timp (maxim un an).

Conducerea congregaţională, este tipul de conducere în care responsabilitatea deciziilor şi a direcţiei bisericii aparţine tuturor membrilor bisericii respective, toate hotărârile fiind luate în adunări generale, de către membrii bisericii respective.

Evident, definiţiile date aici nu sunt exhaustive, ci ele încercă doar să creioneze ceea ce caracterizează „in situ” aceste tipuri de conducere existente la ora actuală în mediul evanghelic. Nu îmi amintesc unde şi nici cifrele exacte, dar îmi aduc aminte de un sondaj care indica două lucruri:

–         Primul, că în bisericile evanghelice procentele de conducere practicate sunt aproximativ egal repartizate între modelul episcopal şi cel presbiterian, modelul congregaţional fiind cam la jumătate faţă de primele.
–         Al doilea, că opţiunile sau preferinţele credincioşilor reflectă cam aceleaşi rezultate.

Am putea deduce din acel sondaj (era destul de amplu realizat) că, în general, tipul de conducere este totuşi decis de către majoritatea credincioşilor dintr-o biserică. Şi totuşi, lucrurile nu stau în realitate aşa, şi lucrul acesta îl ştim cu toţii, capacitatea de a induce o anumită idee sau model fiind destul de uşor de observat în adunările multor biserici (când mă refer la această capacitate nu mă refer doar la cei aflaţi în frunte, ci şi la persoane care ştiu şi pot să se impună prin opiniile proprii).

Sunt baptist şi, deşi majoritatea observaţiilor mele rezultă din constatările vieţii de slujire din comunitatea baptistă, nu sunt străin de multele similitudini cu situaţia din alte culte. Studierea Statutului de organizare şi funcţionare a Cultului Creştin Baptist duce la constatarea că în cadrul cultului nostru, organizarea, conducerea şi funcţionarea bisericilor este gândită ca un mixtum compositum al celor trei modalităţi menţionate. Da, ştiu, mixtum compositum înseamnă, conform definiţiei din dicţionar, un amestec artificial şi nereuşit. Îmi asum responsabilitatea afirmaţiei şi nu o fac cu intenţia de a ataca acest statut, ci pentru că, după cum voi arăta în această serie de articole, nereuşita se datorează tocmai anumitor neclarităţi rezultate din interpretarea dată unor articole din el. Lucrurile pe care le-am constatat de-a lungul timpului vin să-mi întărească ideea că, deşi foarte mulţi condamnă acest Statut, nu el este de vină. El permite, paradoxal, libertatea de adoptare a formei de conducere pe care să o aleagă fiecare biserică, dar tot în baza lui se duc politici din categoria patului lui Procust, şi cred că intenţia existentă la elaborarea lui a fost aceea de a acorda libertatea şi nicidecum de a permite constrângerea.

Faptul că oamenii folosesc libertatea în moduri care duc la ridicări de sprâncene, la tot felul de „aberaţii bisericeşti”, nu poate fi pus în contul acestui statut. La fel stau lucrurile şi cu modul în care el este folosit pentru constrângere. Nu o dată s-a întâmplat ca un păstor să interpreteze „dictatorial” articole care se referă la atribuţiile sale în comparaţie cu cele ale comitetului, după cum nu o dată s-a întâmplat ca un păstor să ajungă să se plângă de faptul că „i se pune căpăstru” de către comitet. De asemenea, în egală măsură, capacitatea de a manipula a anumitor oameni din biserică duce la o putere discreţionară a adunării generale, lucrurile ajungând să semene mai mult a conducere congregaţională.

Repet, ceea ce doresc să scot în evidenţă este o oarecare derută în privinţa răspunsului la întrebarea „Care este cea mai bună formă de conducere a unei biserici?”

Vor urma constatări şi reflecţii ale situaţiilor la care s-a ajuns tocmai datorită lipsei de răspuns la această întrebare, situaţii care au generat fie alăturarea unor credincioşi la mişcări de genul Străjerilor, Metanoia etc, fie plecarea altora în cadrul unui număr tot mai mare de aşa-zise biserici independente sau asociaţii.

Suntem, ca popor, încă tributari mentalităţii că trebuie să existe un „tătuc”, ceea ce face greu acceptată ideea unei biserici „fără păstor” (văzut exact ca un fel de „tătuc”), dar şi am nimerit parcă prea brusc la „oala plină a democraţiei”, ceea ce face să pară tot mai acceptabilă ideea că nu este nevoie de nimeni în frunte, într-un fel o reiterare a situaţiei din vremea comunismului, în care „bunuri ale… tutulor” însemna, de fapt, bunuri „ale nimănui”, cu consecinţele de rigoare…

Sita a început să cearnă tot mai puternic. Din păcate, foarte mulţi se pierd, rătăciţi în baza scuzelor că biserica „nu are păstor ca lumea” (nu în sensul literal „ca lumea”!), că „avem un comitet care face ce vrea” sau, şi mai rău, „ăsta-i păstor?” ori „halal comitet!”

De ce s-a ajuns aici? Cum pot fi îndreptate lucrurile? Care este soluţia? Există, de fapt, o soluţie?

Iată câteva întrebări provocatoare la care aş vrea să încercăm, în limita timpului disponibil, să venim cu anumite constatări, repet, privite nu doar din punct de vedere strict teologic, ci şi din unul cât se poate de pragmatic, evident, fără a neglija nici o clipă latura spirituală, de care ar trebui să fim permanent preocupaţi…

(va continua… sper)

P.S. Mă bucur că mâine voi fi plecat din oraş, departe de internet. Aceasta va lăsa loc mai mult comentariilor voastre…

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Biserica, Dacă doriţi să revedeţi..., Jurnal de luptă şi... de pace, Reluări, Trecător prin lume și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Biserica – încotro?

  1. Pingback: Biserica – încotro? – 2 – | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.