Pendulul lui Foucault şi firea


Nu Dumnezeu a inventat nedreptatea…

Maşina s-a oprit brusc. Pur şi simplu nu voia să mai pornească. S-au dat jos cu toţii, necăjiţi. Ştiau că trebuie să meargă mai departe, nimeni n-ar fi vrut să rămână acolo. Femeile au început să se plângă. „Va mai porni?” Bărbaţii au început să se certe între ei. Unii dădeau vina pe şofer. Alţii, furioşi, se răzbunau pe maşină, ca şi când o lovitură cu piciorul în cauciuc ar fi determinat-o să pornească. Alţii, mai „descurcăreţi”, au ales varianta autostopului. Erau şi dintre cei care stăteau în continuare pe scaune, îmbufnaţi şi sperând într-o minune. Mecanică, probabil. Sau măcar cu efecte mecanice.

Nimeni nu i-a observat pe cei câţiva care, ridicând capota maşinii, au încercat să vadă ce e de făcut. Mânjiţi de ulei, transpiraţi, ei îşi vedeau de treabă. Ştiau că un lucru care se defectează poate fi şi reparat. Mai ales dacă doreşti asta.

I-au observat doar când, cu icneli, cu câte un rateu, motorul a început să tuşească…

„Doamne, o să reuşim!”, au exclamat unii.

„Se zbat degeaba; maşina asta e o rablă. Niciodată nu va mai porni”, gândeau alţii.

„Uite la ei, se cred mecanici! O să o strice şi mai rău…”, mormăiau câţiva care stăteau la umbră pe marginea şanţului.

„Să vezi că după ce o să o facă să funcţioneze, ăştia o să aibă pretenţia să o şi conducă!”, se auzi, scrişnit printre dinţi, de undeva din interiorul maşinii.

Asta i-a făcut pe toţi să ridice capul, atenţi. Pasagerii au început să şuşotească între ei…

„Dar dacă e adevărat şi tipul ăla care se zbate mai tare între ei are pretenţia să pună el mâna pe volan?”

„Da’ cine-i el să ne conducă? Ce? Ştie el cum e cu şofatul?”

„Păi, sigur! Şi mie mi-ar conveni să stau pe scaunul şoferului. E mult mai comod decât celelalte!”

ŞI multe altele… Omeneşti.

Omeneşti?

Între timp, cei câţiva „ambiţioşi” au reuşit să repornească motorul. Au chemat oamenii să urce.

Unul singur dintre ei, care auzise toate comentariile, toate bârfele, toate răutăţile, încă mânjit de ulei, cu hainele murdărite după ce se târâse pe sub maşină, nu ştia dacă mai are rost să urce. Un gând nu-i dădea pace:

„Merită să mergi mai departe cu nişte oameni care, în loc să mulţumească pentru faptul că mai sunt dintre aceia care nu se dau bătuţi, care au încă încredinţarea că mai există şi minuni… banale,merită să continui drumul dacă ei  trăiesc cu impresia că vrei să le furi maşina, să iei locul şoferului, să… să…?”

Slujea în biserica aceea de mulţi ani.

Poate că nu întotdeauna doar din dragoste. Poate că uneori era şi multă ambiţie, poate că era orgoliu uneori, poate că era acea dorinţă după un „mai bine” când totul părea să meargă spre… mai rău.
Poate că nu întotdeauna cu pricepere. Sigur au fost şi stângăcii, erori penibile şi nereuşite…
Dar întotdeauna cu sinceritate…
Când a auzit prima dată bârfa…

Aşa e lumea de la Eden încoace.

O permanentă pendulare între „zdrobeşte-le dinţii din gură” şi „iartă-i, că nu ştiu ce fac”…

Of, firea!…

Nu Dumnezeu a inventat nedreptatea. Şi nu cred că ar fi drept să dăm vina pe diavol.

 sursa

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Biserica, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri, Sare... amară, Trecător prin lume și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Pendulul lui Foucault şi firea

  1. A.Dama zice:

    Întâi să dăm vina pe noi. Apoi să ne uităm în alte curți. Sau nu…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s