„Mai bine simplu…”

Nu mai ştiu unde am citit istorioara aceasta… Nici când… E una dintre miile de povestioare cu tâlc pe care le-am aflat de-a lungul timpului. Ieri s-a predicat la noi în biserică despre „tacticile şi seducţiile diavolului”. O predică extraordinară. De o actualitate dureroasă. Atunci mi-am amintit povestioara şi mi-am spus că trebuie neapărat să o împărtăşesc cu „ai mei”, cei din „Cetatea de piatră”…

Se povesteşte despre un băieţel, să-i spunem Ionuţ, care a plecat împreună cu sora lui, Ioana, în vacanţă la bunica, la ţară.
Neavând prea mulţi cu care să se joace, Ionuţ şi-a făcut o praştie cu care încerca să se distreze, trăgând la ţintă, undeva, la marginea pădurii lângă care îşi avea gospodăria bunica. Într-una dintre zile, venind spre casă după câteva ore de exerciţii nu prea reuşite, a zărit pe potecă o răţuşcă dintre cele ale bunicii. Fără să-şi dea seama de ce face asta, a pus o piatră în praştie şi… zvârrr! În clipa următoare răţuşca era cu picioarele în sus, moartă. O lovise exact în cap.
Speriat şi cu gândul la supărarea bunicii, Ionuţ a luat răţuşca şi a ascuns-o sub o grămadă de crengi, cu speranţa că nu l-a văzut nimeni. Degeaba! Chiar după ce a reuşit să o ascundă, a văzut-o cu coada ochiului pe sora lui, care îl privea din pragul uşii. Când s-a apropiat de casă, Ioana dispăruse. Era sigur că îl văzuse. Dar n-a spus nimic…

În seara aceleaşi zile, bunica o roagă pe Ioana să o ajute la spălatul vaselor.
„Bunico, Ionuţ a zis că te ajută el”, a răspuns Ioana. După care, întorcându-se spre Ionuţ, i-a şoptit uşor la ureche, cât să audă doar ei doi: „Nu-i aşa?… Aminteşte-ţi… raţa!”
Ionuţ a înghiţit în sec şi s-a apucat să spele vasele, spunându-i bunicii: „Aşa e, buni, am promis!”
A doua zi, bunicul îi chemă pe cei doi nepoţi să-l însoţească la pădure. Ce bucurie! Dar nu de prea mare durată, căci bunica îi spuse Ioanei: „Draga mea, tu va trebui, din păcate, să rămâi să mă ajuţi la pregătirea mesei.”
„O, bunico, dar Ionuţ a zis că el preferă să stea să te ajute el!” a răspuns imediat Ioana, privind cu subînţeles spre Ionuţ şi mimând din buze un „RAŢA!”.

Şi uite-aşa au trecut câteva zile în care Ionuţ făcea de toate, în timp ce sora lui, Ioana, se bucura din plin de beneficiile vacanţei…
Până într-o zi…

Sătul de tratamentul surorii sale, Ionuţ a decis să-i spună bunicii. S-a dus la ea şi, cerându-şi iertare, i-a povestit totul. Surpriză, însă!
„O, dragul meu, dar eu am ştiut. Poate tu n-ai observat, dar eu am văzut toată întâmplarea de la geamul bucătăriei. Am văzut şi părerea ta de rău de după aceea, aşa că te-am iertat încă de atunci. Dar am văzut şi cum, de teamă să-ţi mărturiseşti greşeala, te-ai lăsat exploatat de sora ta. În loc să vii la mine… bunica ta, care te iubeşte, care înţelege şi care, iată, te-a iertat de mult!”

Să mai trag concluzii? Nu cred că e cazul…
Voi spune doar că oarecum în acelaşi fel ne încarcă diavolul cu vinovăţii cu care nu ştim ce să facem.
Când, de fapt, totul e aşa de simplu…