Kierkegaard… oglinzile tale strâmbe

„După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a zis: „Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el” (Geneza 22:1)

Moto: „Fericit acela care n-a avut nevoie de un mijloc mai cumplit ca să-şi înţarce copilul” Søren Kierkegaard – Frică şi cutremur

Seara aceea a fost poate cea mai chinuitoare seară de care avusese parte de când Dumnezeu i-a cerut să plece din lume spre Ţara făgăduită…

Niciodată nu i-a vorbit Dumnezeu ca acum despre alte decizii decât despre aceea de a pleca din locul în care se născuse. Şi-acum, iată, o seară şi o noapte de coşmar…

Nu i-a spus nimic lui Isaac. S-a privit în ochi doar mai mult decât de obicei cu Sara şi au înţeles amândoi că sosise timpul… Obişnuia adesea să-l ia pe Isaac cu el şi să-l înveţe tot ce ar fi trebuit să ştie. Şi totuşi, parcă presimţind ceva, în acea dimineaţă Isaac i-a cerut să-l mai lase să doarmă puţin.

„Tată, ştii bine că nu-mi place urcuşul. M-am născut la câmpie, m-am obişnuit aici, aici îmi place… obosesc repede când urc şi mi-e teamă mereu să nu-mi alunece piciorul pe potecile acelea înspăimântător de strâmte… nu poţi merge fără mine?”

„Nu pot, fiule. Poate că dacă ar fi după dragostea mea, te-aş mai lăsa să dormi şi aş merge singur. Dar ştiu că trebuie să te duc pe tine acolo, fiindcă degeaba ţi-aş povesti eu sau altcineva ce înseamnă să fii sus… să vezi lumea altfel…”

Oftând, dar supus, Isaac s-a ridicat şi şi-a urmat tatăl… Avraam îşi privea fiul, se gândea la ce îi ceruse Dumnezeu, ştiind undeva, în adâncul sufletului, că nu acesta era sfârşitul… Îl chinuia doar gândul că până acolo sus nu va reuşi să-i arate lui Isaac toate frumuseţile drumului şi că Isaac va rămâne mai mult cu gândul la câmpie, privind cu spaimă la potecile uneori aspre ale muntelui.

Ajunşi la un luminiş, tatăl a putut privi în linişte faţa fiului său. A citit cu durere nedorinţa lui de a continua urcuşul…

Ce putea să facă? Să-l lase acolo? Să-l oblige să continue în speranţa că îi poate povesti că luminişul acela e doar un crâmpei din priveliştea ce avea să i se deschidă mai încolo în faţa ochilor? Şi dacă la întoarcere nu-l va mai găsi în acel luminiş? Muntele e plin de sălbăticiuni… Şi dacă nu se va mai putea întoarce după el? Ştia deja ce înseamnă să te pună Dumnezeu la încercare…

Tăceau amândoi. Vorbiseră mult până acolo. Şi, dintr-o dată, privindu-l în ochi, Isaac îi spune: „Tată, eu rămân aici! N-are rost să te mint, să te urmez şi să mă prefac încântat de ceea ce văd… Ai fi primul care ai şti…”

Ar fi vrut să nu audă cuvintele acestea. Le mai auzise în închipuirea lui şi îşi dorise mult să fie doar în acea închipuire. Acum stătea în faţa acestor cuvinte… Şi trebuia să ia o hotărâre. Nu e bine să te prindă noaptea nepregătit pe munte. Şi nu e bine să te prindă neîmplinind porunca. I se ceruse jertfă…

N-a avut încotro. Spera că Dumnezeu va înţelege… Cu inima strânsă, a plecat singur mai departe. Ajuns în vârf, n-a mai privit spre tufişuri. A privit doar spre altar. Şi în sus… „Doamne, Tu ştii cel mai bine ce înseamnă iubirea…”

Apoi s-a aşezat liniştit pe altarul pregătit…

De undeva, din josul potecii i s-a părut că aude paşi. Apoi, printre foşnetul frunzelor, un glas iubit: „Opreşte-te, tată… Am înţeles…”