21 iunie
„Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Cristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos Isus” (Filipeni 3:12-14)
Greu de imaginat alergarea creştinului pentru premiul chemării cereşti în alte condiţii decât cele arătate de Pavel! Şi nu doar în versetele citate!
Imaginaţi-vă o cursă atletică la care atleţii ar fi invitaţi să participe fără a primi informaţiile necesare… Imaginaţi-vă un stadion fără acele piste trasate, fără o linie de sosire, fără premii, cu atleţi care aleargă privind mereu peste umăr să vadă dacă s-a dat sau nu startul, dacă aleargă în direcţia corectă, dacă mai sunt alţi concurenţi care poartă echipament Nike…
N-ar fi aceasta o “caricatură” a ceea ce ştim că este o cursă atletică?
Poate că, dacă privim mai atenţi ilustraţia lui Pavel, vom înţelege mai uşor de ce este uneori atât de bezmetică alergarea noastră…
cetatea de piatră 
…eu imi pot imagina o astfel de cursa…de fapt daca vrei sa alergi o cursa nu ai nevoie de un traseu ci ai nevoie sa incepi sa alergi…traseul se va deschide aproape instinctiv pasilor tai…totul e sa vrei sa alergi si nu sa ai un traseu prestabilit…nu traseul determina alergarea ci alergarea determina alergarea…
Dar de o ţintă ai nevoie, Emil. Şi de reguli. Altfel, e doar o… alergare! De aceea făceam trimitere la tot ce scrie Pavel despre alergarea creştină!
Eu bag de seamă că tu abia aștepți să scapi de ghips, ca să alergi.
Dar oare putem fi toți premianți?
Şi nu-i normal, Adama? După atâta ghips…
Da! Pe toţi ne aşteaptă o cunună. Dar nu o vom merita şi primi toţi… De aia e important să nu alergăm doar… Şi de aceea am şi pus titlul acesta. Căci unii, confundă fuga cu alergarea…
Când citesc pasajul acesta a lui Pavel , mă gândesc la alergarea lui Petru spre mormântul Domnului. Petru avea ținta, avea traseul, avea finishul , dar cel mai important avea și cununa, care era iertarea Domnului fata de căderea lui. Dar cel mai important era faptul că pentru Petru era doar o rundă câștigată, adevărata cursă începea la terminarea celei dintâi. Să ne ajute Bunul Dumnezeu și pe noi să alergăm după voia Lui, după regulile Lui, după dragostea și mântuirea Lui !
Alergarea apostolului nu era o miscare rapida a picioarelor – asta e fuga in diferite directii si cu anumite scopuri , mai mult sau mai putin crestinesti -, ci mai degraba ” caci stiu de ce alerg si stiu pe ce drum merg , vreau langa Dumnezeu sa fiu mereu ” , cum suna cantarea ostaseasca