„Un boxer cu pumnii fragili” – o apariţie editorială

Îmi plac bucuriile. S-a văzut acest lucru în „paginile” acestui blog. Zilele acestea am avut parte de bucuria unui prieten. O bucurie care, evident, a devenit şi bucuria mea. I-a apărut primul volum de poezie. O apariţie pe care, iată, o fac cunoscută aici.

Am scris cândva şi eu poezie. Sau aşa am simţit…

Acum, citesc poezie. Mai rar. Mi-e şi aşa destul de greu cu gândurile mele…

Prietenul meu scrie poezie. E un prieten pentru care poezia, muzica şi alergarea, muntele şi spaţiul sunt aproape acelaşi lucru. În afară de alergare, ne leagă toate celelalte. Cu precădere muzica şi muntele, pe care le iubim la fel de mult.

Cu mult timp în urmă îmi trimitea câteva dintre poeziile lui. Nu cred că am calităţi de critic dar, pentru că mi-a cerut acest lucru, am încercat…

Emil Guralivu este, fără îndoială, un non-conformist. Poezia lui nu este, de fapt, poezie. E mai degrabă o alergare cu respiraţia întretăiată, printre cuvinte. E, foarte adesea, chinul luptei cu coasta muntelui, pe care îl iubeşte dureros de mult, un chin în care cuvintele par desprinse din peisaje cu aer rarefiat. Ceea ce m-a frapat încă de la primele lecturi este cotidianul crud pe care se străduieşte să-l „mascheze” în spatele unor metafore.

Oricum, i-am spus-o şi lui, poezia lui trebuie citită ştiind că „totul e deşertăciune” dar fără a te lăsa descurajat, ci mereu cu privirea spre următorul kilometru de alergat, spre următorul pisc de cucerit…

Am ales două poezii dintre cele care mi-au atras atenţia în mod special. Poate că ele vor fi cel mai bun argument la cele afirmate mai sus.

„un boxer cu pumnii fragili:

mă uit în jur ca şi cum s-ar face lumină
cât de curând. îţi spui: folosesc multe
cuvinte pentru că revelaţiile sunt puţine.
aburul iese din mine încâlcindu-mă în
funiile lui. ninsoarea prin care mă mişc ca
un boxer cu pumnii fragili e venită din
copilăria mea. multe cuvinte pentru că
revelaţiile sunt puţine. notează asta.
în rest, ninsoarea prin care mă mişc cu
sângele încremenit.”

A4:

întunericul a căzut între
mâna mea dreaptă
şi foaia A4. cafeaua vărsată
s-a întins aburind.

nu să scrii – nu să scrii –
nu asta e ieşirea. nu ploaia de afară
e de vină pentru ploaia
dinăuntru.

sub ochii tăi foaia A4
se înnourează
se chirceşte şi apoi rămâne ca un
pământ bătătorit.