Atitudine, altitudine sau… platitudine?


Am ezitat de multă vreme să scriu acest articol. Din considerente ce ţin de o anumită sensibilitate în privinţa a ceea ce înseamnă creaţie, sentiment artistic şi respect faţă de cei care încearcă să facă ceva… De fapt, nu este un articol ce doreşte să trateze exhaustiv subiectul intenţionat. E mai degrabă o încercare de a înţelege şi o enumerare a câtorva întrebări pe care timpul mi le-a pus în faţă…
Câteva lucruri m-au determinat însă la a ieşi din tăcere. Şi, cu toate că mă voi strădui să rămân temperat (vorba unui foarte bun prieten: „prea eşti finuţ!”), voi încerca să înţeleg ce se întâmplă de fapt în lumea artiştilor creştini. Care au fost acele lucruri care m-au determinat să scriu acest articol? Sunt cel puţin patru:

–         Reacţiile şi comentariile la un articol postat pe blogul fratelui Cruceru.

–         Reacţia întârziată a lui Adi Gliga, la un an după postarea unui articol despre el.

–         Revolta acelui foarte bun prieten ca urmare a celor două de mai sus.

–         Experienţa avută în nenumăratele contacte cu lumea muzicală creştină de-a lungul anilor petrecuţi fie în studiouri de înregistrări, fie pe scene, fie în biserică, fie în organisme ce se ocupă cu drepturile de autor (nu intenţionez să reiau acest aspect, suficient abordat in articolul fratelui Cruceru).

Evident, mă voi rezuma la muzică, un domeniu în care mă simt în mai mare măsură îndreptăţit să mă pronunţ decât în alte domenii ce ţin de artă. Nu mă consider nici în domeniul muzical un „specialist”, dar, aşa cum spuneam, experienţa anilor trecuţi…

Aşadar…

Ce intenţionează un artist muzical creştin?

Dacă ar fi să-i întrebăm, cred că majoritatea, dacă nu cumva toţi, ar răspunde, sub forme ce pot varia, cu ideea generică „să-L laud pe Domnul”. Foarte bine, vom spune. Aş întreba însă dacă această laudă are voie să rămână doar la nivel de intenţie. Actul muzical este şi el o jertfă. N-aş vrea să împing lucrurile în extreme, dar ştim câte ceva fiecare dintre noi despre jertfe, despre cum trebuie să fie ele, cum trebuie aduse, cu ce scop…

Ei bine, nu pot să nu mă întreb dacă atunci când un artist creştin uită să fie modest (mă feresc de clişee!), mai este aceea o jertfă? Urmărind de-a lungul timpului atitudinea unora dintre aceşti artişti, chiar îţi vine să te întrebi pe cine vor ei să laude cu adevărat? Să răspund? Cui folosesc aerele de vedetă cu care majoritatea dintre ei se lasă „curtaţi” atunci când îi inviţi într-o biserică, în ce fel se pot justifica „tatonările” despre… cheltuielile necesare, cum să priveşti transformarea holurilor de intrarea ale bisericilor în adevărate tarabe de vânzare a CD-urilor etc? Ştiu şi sunt de acord că orice artist trebuie să poată trăi din rodul muncii lui, dar pentru asta se pot organiza spectacole, există librării de profil. Sunt absolut de acord că recunoştinţa faţă de slujirea lor, care ne încântă auzul (şi, de multe ori, dar nu întotdeauna, şi spiritul) trebuie răsplătită, că există cheltuieli ce presupun deplasarea, transportul instrumentelor, dar când dincolo de acestea, actul recunoştinţei nu este lăsat la latitudinea gazdelor ci face obiect de negociere asemeni negocierilor cu lăutarii de la nunţi, parcă-parcă nu e ceva în regulă!  Îngăduiţi-mi să spun, cu tot respectul pe care îl port multor artişti creştini, că de prea multe ori ispita câştigului primează în faţa acelui atât de des vehiculat „eu cânt pentru Domnul”! Mi-a fost dat să am recent trei experienţe în biserica în care slujesc. N-am să dau nume, nici laudativ, nici critic (decât dacă va fi în viitor cazul). Prima experienţă a fost cu un quartet instrumental de o ţinută ireproşabilă. La sfârşit s-a intenţionat recompensarea efortului. Refuzul a fost cel al unor oameni de-a dreptul jigniţi. „Nici nu poate fi vorba!” a fost răspunsul lor. A doua experienţă a fost cu un grup qvasi-anonim, care m-a amuzat pentru felul foarte grijuliu cu care au acceptat doar decontarea cheltuielilor de deplasare (şi nu veneau… de la a doua stradă!). Iar al treilea exemplu este cel al unui solist creştin extrem de talentat (cunoscut de altfel!) care, deşi avea la el CD-uri, s-a simţit jenat să apeleze la „taraba de pe hol” şi a scos câte unul doar dacă era întrebat… De ce pot fi aceşti oameni „mai puţin vedete” decât alţii?

Ce vrea să transmită un artist creştin?

Sunt unii (şi nu puţini!) care nu consideră că este suficient să cânte. Este adevărat, ei nu sunt simple tonomate la care melodiile curg unele după altele! Dar, când vezi şi auzi cum îşi descoperă unii dintre ei adevărate veleităţi de predicatori, folosind de cele mai multe ori clişee, nu poţi să nu păcătuieşti gândindu-te că s-ar prea putea ca socoteala lor să fie destul de simplă: „dacă vorbesc câte cinci minute după fiecare piesă, cânt patru piese şi a trecut ora!” Este foarte adevărat, unele piese merită însoţite de câteva vorbe (dacă aş fi răutăcios aş adăuga şi „explicative”), dar a vorbi mai mult decât a cânta este în fond un fel de a trişa!
Mulţi consideră necesar să explice detalii din laboratorul creaţiei şi mulţumesc Domnului că (încă!) n-am întâlnit dintre cei care să ne explice şi cum îşi acordează instrumentul!
M-am întrebat, şi nu o singură dată, în tendinţa aceasta de a vorbi mai mult decât de a cânta nu se ascunde cumva o teamă inconştientă că muzica singură nu prea transmite nimic? E doar o întrebare…

Apoi, tot în virtutea întrebării din subtitlul acesta, este oare conştient fiecare artist că muzica pe care o cântă nu are cum să trezească aceleaşi reacţii la toată lumea? În fond, sentimentele trăite la ascultarea unei piese nu depind exclusiv de piesă în sine, ci şi de starea de spirit a celui care ascultă, de nivelul culturii muzicale a ascultătorului (ah, aici e zona cea mai exploatată de majoritatea „cântăcioşilor”!) de preferinţe etc.

Ceea ce mi se pare de-a dreptul penibil este să aud din gura câte unuia, nemulţumit de reacţia celor din faţa lui, de criticile care i se mai aduc din când în când sau pur şi simplu de tăcerea care urmează după prestaţia artistică, afirmaţia cu aer de verdict indiscutabil şi nenegociabil: „important e ca muzica mea (a noastră) să placă lui Dumnezeu” şi nu pot să nu mă întreb cu o oarecare maliţiozitate de unde ştie acel artist cam ce fel de muzică îi place lui Dumnezeu?

Cred că un răspuns corect la întrebarea din subtitlu ar putea fi obţinut judecând problema în afara orgoliilor artistice. Fără îndoială că orice artist adevărat doreşte să transmită ceva prin opera sa, fie că este sau nu conştient de asta (nu sunt puţini care nu recunosc acest lucru, ci afirmă că doar doresc „să descarce”, materializând, trăirile lor). Dacă un artist creştin transmite prin opera sa trările personale ale relaţiei sale cu Dumnezeu, este foarte posibil ca ea să aibă influenţă asupra celui ce intră în contact cu acea operă, dar nu este obligatoriu! Există însă trăiri şi… trăiri!

Din păcate mulţi confundă succesul artistic cu… succesul spiritual! Aş putea da zeci de exemple de şlagăre „creştine” care au schimbat mulţi tineri. Din păcate, nu întotdeauna în bine! După cum aş putea da exemple de piese care, fără ca măcar să bănuiască autorul, sau fără ca aceasta să fi fost intenţia sa neapărată, au schimbat vieţi! Ne spune ceva acest lucru? Sau rămânem la ecuaţia simplă „dacă îmi place mie, Îi place şi lui Dumnezeu… rezultă că trebuie să placă tuturor”, cu concluzia „cui nu-i place are probleme spirituale!”

 

Am căutat să nu fiu prea alambicat în abordarea acestei probleme extrem de vaste (ceea ce mă face să nu mă opresc la această postare, în următoarele intenţionând să abordez şi latura „mai tehnică” a creaţiei muzicale din sfera creştină, evident, neoprotestantă).

Precizez, ca să nu existe supărări (inutile, căci supărări vor exista, cu siguranţă!), că nu vizez niciun artist (sau pretins artist) anume, ci doar că sunt extrem de deranjat de ani mulţi de ceea ce se întâmplă (sau nu se prea întâmplă!) în ceea ce unii numesc atât de pretenţios, dar la fel de greşit, muzica creştină!

(va urma)

 

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Disperări, Muzichie, Pe gânduri, Trecător prin lume și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Atitudine, altitudine sau… platitudine?

  1. anamaria zice:

    Vreau sa mai aduc in atentie o problema… grava zic eu. Acum vreun an in urma am dat peste acest video. Am ramas cu gura cascata. Am crezut ca se vor lua masuri,cineva le va explica acestor tineri (talentati de altfel) ca nu este potrivit cantecul cu lauda si inchinarea crestina . Tot respectul pt mama mea si a altora, dar… Dupa un an am constatat ca „piesa” a devenit hit prin biserici. O canta cu totii de la mic la mare. Acuma,eu nu-i consider principali vinovati pe cantareti, ci pe cei care ar trebui sa vegheze,invete, indrume… Ori acestia ii cheama sa le umple bisericile macar o data pe an cu tineri…

  2. gh.iulian zice:

    va recomand cu caldura acest documentar; vi-l recomand in intregime… dar daca nu aveti timp, uitati-va macar la secventa dintre min 39 si min 49 -e in legatura strinsa cu subiectul discutat aici

  3. Pingback: Atitudine, altitudine sau… platitudine? (2) | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s