Doctorul şi „Doamne-ajută!”


stock-footage-doctor-praying-for-her-critical-surgery

Mi-a fost dat să aud în ultima perioadă de timp tot mai mult exclamaţia „Doamne-ajută!” în cabinete medicale sau pe holuri de spital, exclamaţie rostită nu atât de pacienţi, cât de doctori. Nu că ar fi deranjantă exclamaţia în sine! Sau nepotrivită…
Fără îndoială, dacă n-ar fi ajutorul lui Dumnezeu, de multe ori, în multe cazuri, situaţia ar fi disperată.
Nici nu vreau să spun că medicii n-ar fi credincioşi. Mare parte dintre ei… O tot mai mare parte. Din fericire…
Ceea ce vreau să spun este însă altceva…

……………………

Stau împreună cu soţia în salon, aşteptând momentul în care asistenta va veni să îmi conducă soţia în sala de operaţii. Ne-am rugat, conştienţi că totul e în mâna lui Dumnezeu. Totul, inclusiv mâna chirurgului…
Totul?
În locul asistentei apare un medic rezident cu o coală de hârtie în mână.
„Domnule Blaj, aveţi aici reţetele pentru ce trebuie să cumpăraţi de la farmacie. Mergeţi acum, fiindcă la ora 8 se intră în operaţie”, îmi spune cu cel mai liniştit ton posibil. Apoi, văzând probabil privirea mea mirată, adaugă: „Nu vă faceţi probleme, farmacia de jos este deschisă non-stop”. Apoi pleacă.

Mă uit pe reţete. Un şir lung… 6 flacoane de clorură de sodiu, 4 de glucoză, branulă, pansament, pansament adeziv, calmante, solutii împotriva stărilor de greaţă postoperatorii… ce mai, o farmacie intreagă…

Mă întorc în 15 minute cu două plase burduşite. 300 lei. Cred că lipseşte din plase doar anestezistul şi chirurgul…

Vine asistenta. Suntem în relaţii foarte bune. Prietenii ştiu de ce. Şi cum… Îmi permit să o întreb: „Când va veni ziua în care să aducem şi medicul cu noi când vom veni la spital?” Îmi răspunde cu un zâmbet chinuit: „Poate nu va trebui să aşteptaţi mult ziua…” Apoi adaugă: „Haideţi, doamnă. Veniţi şi dumneavoastră cu plasele să le daţi brancardierului. Doamne-ajută!”

Îmi iau soţia de braţ şi, cu plasele în cealaltă mână, semănăm mai degrabă cu un cuplu care se externează. Pe hol ne întâlnim cu una dintre infirmiere. Amabilă şi ea (ştiu prietenii…), se opreşte lângă soţie şi-i spune: „Să nu vă fie frică! Doamne-ajută!”
„Amin!”, rsăpund eu, dar nu mă bagă nimeni în seamă.

Ajungem la etajul blocului operator. Ne aşteaptă brancardierul. „Daţi-mi mie plasele”, îmi spune. Apoi, către soţie: „Aveţi ce trebuie pentru anestezist?” Soţia clatină tristă dar aprobator din cap, în timp ce-şi pipăie plicul în buzunarul halatului.
„Să mergem”, spune brancardierul. „Doamne-ajută!”

Îmi sărut soţia. Liniştiţi amândoi. „Domnul să fie cu tine!”, îi spun. „Este deja” îmi răspunde ea. O iubesc mai mult ca niciodată…

În capătul holului de aşteptare apare chirurgul. Se opreşte în dreptul meu şi îmi zâmbeşte încurajator. „Nu vă faceţi probleme. Va fi bine. Doamne-ajută!” Nu spun nimic.

Mă gândesc la oamenii amărâţi care ajung aici după ce au mâncat acasă ultima coajă din pâinea rămasă de acum trei zile. Ei ce fac?
Şi, fără să-mi dau seama, şoptesc cu buzele uscate de emoţie şi durere, „Doamne-ajută!”

………………..

Cele relatate mai sus sunt o infimă parte din umilinţa îndurată într-un spital din România. N-are rost să numesc spitalul sau oraşul. Oricum, unul mare, dintr-un oraş mare… Şi, oricum e cam la fel peste tot… N-are rost şi pentru că sunt foarte mulţi oameni care n-au nicio vină pentru starea în care a ajuns sistemul de sănătate în ţara aceasta.

N-am scris despre mâncarea oferită în acel spital. Un prânz compus din o supă (sau aşa ceva) în care plutesc stinghere trei bucăţi de zarzavat şi o jumătate de spate de pui (mai corect ar fi „pui de pui”!) într-o „baltă” albă ce se vrea a fi piure de cartofi. Bine că există alternative externe, altfel…
N-am scris despre lenjeriile de pat, despre noptierele care datează cu siguranţă de prin anii 70.
N-am scris despre faptul că în ziua internării, în rezerva în care eram a venit o persoană care a stropit cu dezinfectant pe la colţuri, iar peste mai puţin de două ore a trebuit să ne mutăm temporar în alt salon, pentru că în rezervă urma să fie schimbat linoleum-ul. S-a terminat în câteva ore, dar omul cu dezinfecţia terminase programul pe săptămâna aceea…
N-am scris despre faptul că după operaţie, la prima schimbare de pansament, am fost întrebaţi cu cel mai natural ton: „Aveţi Betadin?” Evident că n-aveam. Ce bine că există farmacii în jurul spitalului…
N-am scris despre mojicia şi despre lehamitea „mărunţilor” (portari, liftieri etc)… N-am scris despre multe.

Aş fi vrut să scriu despre amabilitatea şi profesionalismul multora din acel spital. Despre medici care par mai disperaţi decât pacienţii, pentru că nu le pot oferi ceea ce ar trebui. Despre asistente jenate să tot întrebe pacienţii dacă nu au seringi, termometre etc… Dar ar fi fost ca o insuliţă pierdută într-un ocean imens.
Îmi amintesc doar dialogul „postoperator” şi trist cu profesorul care a operat-o pe soţia mea.

„Domnule profesor, am impresia că sistemul de sănătate din ţara asta e în comă profundă!”

Răspunsul lui spune totul:

„Nu e în comă, domnule Blaj! A decedat de mult! Îl ţinem noi cu toate tuburile în el ca să pară că mai e încă la reanimare…!

Chiar aşa… Doamne-ajută!

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări... stânjenitoare, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Politichie, Sare... amară, Trecător prin lume, Zidul plângerii și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Doctorul şi „Doamne-ajută!”

  1. Mirela zice:

    M-am ingrozit citind randurile scrise de tine.Nu credeam ca exista astfel de situatii in spitale atunci cand cineva trebuie operat,
    Parca am fi in Africa.Pai daca acel om nu are bani atunci poate sa moara.
    Sa ne rugam sa nu trebuiasca sa ajungem la spital,iar daca vom ajunge sa fim pregatiti nu numai spiritual ,dar si financiar.

    • marinelblaj zice:

      Mirela dragă, din respect pentru oamenii care continuă să-şi facă datoria în condiţiile acestea, nici n-am scris totul…
      Aşa cum spui, să ne rugăm să nu ajungem prin spitalele din România!

  2. szromulus zice:

    Peisajul descris de tine arata ca cel din spitalele tailandeze din filmul The impossible (http://mypersonalspot.wordpress.com/2013/01/29/the-impossible/) . Stiu ca asta este realitatea din multiple surse si din experienta personala.

    Din pacate acest peisaj contribuie la agravarea bolii intr-un procent destul de mare. Desi se crede ca socul emotional cauzat de ideea de spitale, de mizeria si coruptia de acolo este neesential, lucrurile stau altfel. Ideea ca institutiile medicale sunt o tortura a pacientului, duce la acutizarea bolii.

    E bine ca totusi exista medici care au curajul sa recunoasca, in timp ce altii neaga cu maxima incordare orice observatie negativa. Am intalnit si eu medici realisti, in schimb alti medici au facut o religie din profesie, spunandu-le ceva despre aspectele negative ale sistemului medical, risti sa pierzi prietenia lor de ani de zile, din pacate acestia sunt cei care si contribuie puternic la stagnarea situatiei.

    • marinelblaj zice:

      Da, Romulus, peisajul arată cam aşa, însă când trăieşti în „peisajul” acesta în realitate nu se poate să nu te gândeşti la multe altele. Cum spui şi tu, ajungi să te îmbolnăveşti de altele stând în spital. În primul rând… de nervi!

  3. A.Dama zice:

    Articolul tău mi-a evocat amintiri din vremea când sora mea se afla în spital, având o sarcină gemelară căreia medicii de la Cluj nu-i dădeau nicio șansă. De fapt, profesorul doctor a rostit că fătul mai mare avea șanse de 1%, pe când al doilea făt (aproape jumătate în greutate față de primul) nu avea nicio șansă de supraviețuire. Copiii erau foarte, foarte, micuți, iar lichidul era în exces, și îi împiedica să se dezvolte.
    Totuși, după ce sora mea a ajuns la o clinică universitară din Ungaria, pe când cumnatul meu se frământa pe coridoare în așteptarea unui verdict, a unei intervenții, medicul care a operat-o pe sora mea s-a apropiat de el și i-a „vorbit” printr-un gest și o privire, fiindcă nu se puteau înțelege într-o limbă comună.Cumnatul meu nu știa maghiară… Prin urmare, doctorul s-a uitat la viitorul tătic și a îndreptat o mână în sus, iar privirea lui spunea că doar de acolo vine rezolvarea. Tot un fel de „Doamne-ajută!”, ca să rămân în ton cu articolul tău.
    Și Doamne-Doamne i-a ascultat! Și ne-a ascultat… Nepoții mei gemeni au intrat pe băncile școlii, în clasa 0. Îi privesc în continuare ca pe niște minuni vii.
    Domnul să vă ajute și pe voi să fiți mărturia minunilor Lui mulți ani de-acum înainte!

  4. Danut zice:

    ….cu părere de rău o spun şi eu…sistemul nu doar că a murit de mult dar a şi intrat în putrefacţie(poate e un cuvânt dur, dar reflectă realitatea de la noi)…şi pe langa asta emană şi miros urât…şi da….unde lipseşte Dumnezeu lipseşte gândirea înţeleaptă şi unde nu e nici întelepciune, domneşte haosul…şi mai bine nu va fi…daca nu-l accepti pe Dumnezeu ca guvernator într-o societate el te lasă în propria-ţi nebunie, nebunie care crează haos…..dar…dar, chiar zilele astea am citit în brosura „cuvântul lui dumnezeu pentru astazi” un citat care mie sincer i-mi dă speranţe…. Treci prin situaţii dificile?…nu se termină cand spune omul ci se termină cand spune Dumnezeu.

  5. emil zice:

    au tocat marunt banii pentru sanatate, banii pentru educatie, dar avem biserici la fiecare colt de strada, biserici construite din bani publici. de parca mai multe biserici ne-ar ajuta sa ne impacam cu moartea prematura cauzata de lipsa unui sistem sanitar performant. parca ne-am intors intr-un fel de ev mediu prost aplicat, prost inteles cind biserica isi revendica un fel de apucatura totalitara asupra vietii, sanatatii, educatiei si mortii noastre. invocatia „Doamne ajuta” pare un rod al hazardului, de parca am arunca zarurile norocoase intr-un joc de table. partea trista nu e ca nu se face nimic pentru sanatate, partea trista e ca se face mult prea putin in comparatie cu necesitatile reale dintr-un spital. eu l-as cita pe DANTE dar parafrazat: „lasati orice banutz voi ce intrati aici!”.
    ce e cu adevarat infricosator e ca lucrurile nu se vor indrepta prea curind. asa ca spun si eu: „Sa ne tina DOMNUL sanatosi!!!!! ca de spital ne tinem noi departe cit om putea!!!!”

  6. tabyta22 zice:

    Poate gândiţi cã în alte ţãri e mai bine.Vã înşelaţi!
    O prietenã, sã-i spunem Angi, româncã, pocãitã, a trebuit trece printr-o situaţie extrem de gravã, fiind la un pas de a muri.
    Tocmai rãmãsese însãrcinatã, şi vestea prinsese contur şi formã.Avea trei luni.Brusc a început sângera, aşa cã încrezãtoare în Domnul, a plecat cu soţul la spital.Medicul, dupã ce a vãzut-o, i-a dat verdictul crunt: copil mort, necesitã operaţie.Femeia era atât de speriatã cã nu a putut reacţiona la vorbele medicului.Intrase în şoc(îşi dorise copilul enorm).Atunci a intrat şotul şi a refuzat operaţia şoţiei.
    I-au dat medicamente şi, fãrã doar şi poate, cu copilul mort în ea, au trimis-o acasã.Au urmat 7 ore de chin, pânã când a avortat fãtul mort, fãrã vreo asistenţa medicalã( vorbim aici de o ţarã care este cu 1000 de picioare înapoi..pardon înainte-drãguţa Spania-), singurul ajutor fiind soţul.Au urmat luni de coşmar şi lacrimi…
    Dupã o lunã, Angi s-a prezentat la medic pentru a face analize şi ecografie.
    „Te doare ceva?
    Nu!
    Atunci de ce vrei sã faci analize?
    Vreau sã ştiu dacã sunt în regulã, dupã pierderea sarcinii!
    Femeie, nu ai altã ocupaţie?!?”
    Aşa a trebuit merge la particular.
    Menţiune:
    Angi are rezidenţã şi seguridad social!

    Dar sã nu uitãm şi chinul surorilor care au mai mult de 3-4 copiii…batjocurile medicilor şi ale asistentelor. Cine le crede? Cine le vede? Dacã n-ar fi Dumnezeu cu noi,ne-ar întinde maidanezii…
    Probleme sunt peste tot, inclusiv în tãrile dezvoltate.
    Şi cicã se guverneazã nediscriminatoriu!:-(

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s