Pârtieeeee!


Până să ajung în posesia fotografiilor care vor descrie mai bine decât orice cuvinte timpul petrecut în staţiunea Straja cu tinerii din biserică (includ aici toţi tinerii care au fost cu noi, nu doar pe cei care sunt din biserica noastră), am să împărtăşesc cu voi, cetăţenii „Cetăţii de piatră”, câteva gânduri şi… o experienţă unică.
Întîi, iată cine sunt cei care au fost acolo (ordine strict alfabetică!):
Alex , Alina, Cristi, Christine, Dani, Daniela, Daniel P., Daniel S., Emanuel, Ema P., Eveline, Gabriel, Ingrid, Lavinia, Manu, Mark (mascota grupului!), Mihael, Oana, Patricia, Victor şi cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, subsemnatul!

În primul rând, am avut zăpadă cât pentru două ierni! Ca un amănunt, fiecare ieşire din cabană a presupus săparea de trepte în troienele care se adunau peste noapte sau peste zi între cabană şi drumul de acces, trepte care „trăiau” doar o oră-două! Pârtii excelente. Lume, lume…
O cabană foarte primitoare (cald de puteai sta în tricou!), cu apă caldă permanent, posibilităţi de pregătire şi servire a mesei în regim… self made!
Am avut de toate! Şi timp de părtăşie, şi de jocuri (s-au distrat tinerii, nu glumă, şi pentru asta trebuie să-i mulţumim în special lui Dani, cel care a condus unul dintre microbuze şi „mascotei” Mark, copilul lui Dani şi al Laviniei, unul dintre acei copii care „funcţionează” pe bază de… Duracell!), şi de mâncare bună şi, evident, sporturi de iarnă (ski, snowboarding, săniuţă – mai puţin, bătaie cu zăpadă…). Am avut printre noi câţiva „avansaţi” în ski şi snowboard, dar majoritatea erau debutanţi (ce-i drept, foarte curajoşi toţi!).
Trebuie să mulţumesc în numele întregului grup familiei Vătran, cea care, cu dragostea cu care ne-au obişnuit deja, ne-au primit la „Centrul de tineret Haţeg”, în drum spre Straja, ne-au „omenit” ca de obicei, şi, prin grija specială a lui Johnny Vătran, ne-au dotat cu echipamentul necesar (schiuri, beţe, clăpari)!
Personal, am avut un timp de odihnă extraordinar! Şi aceasta datorită aportului decisiv al câtorva dintre tineri, cei mai experimentaţi, care au înţeles solicitarea mea şi care au preluat responsabilitatea câte unui grup, având în vedere multele pârtii pe care s-a mers (mulţumiri speciale lui Emanuel, Mihael, Daniel S., Alinei şi lui Manu!). Mi-am „oxigenat” plămânii cât pentru trei ani, am găsit liniştea necesară studierii (nu citirii!) cărţii lui Andrei Pleşu (o carte ce se cere studiată şi care nu poate fi doar citită!) şi, deşi am schiat cândva (în cealaltă viaţă, adică în tinereţe, ceea ce, având în vedere că după 50 de ani e… altă viaţă, nu e o exprimare exagerată – sper că nu v-aţi gândit la altceva!), am reuşit să mă abţin de la „aventuri”. Până la un punct…
Însă, cum era de dorit cel mai mult, n-am avut nici măcar un accidentat! Cu o singură excepţie, şi aceea minoră (după părerea unora, nu şi după cea a „accidentatului”!). Dar, despre aceasta, în scurta relatare de mai jos:

Ce te aşteaptă când n-ai (suficientă) minte!

Daniel e un băiat extraordinar! Cu un simţ al umorului mult peste medie şi totuşi suficient de serios atunci când ai nevoie de el (împreună cu Emanuel m-au ajutat în tot ce a însemnat partea administrativă a organizării taberei – identificare şi închiriere cabană, aprovizionare cu cele necesare „traiului” acolo etc). În tabăra de astă vară de la Şinteu, el, Daniel, este cel care a descoperit că nu sunt chiar atât de… bătrân şi că voleiul şi fotbalul nu îmi sunt – încă – străine (e drept că abia acum mi-a spus că am un stil de fotbal tip… kamikadze!). Drept pentru care, la Straja a găsit de cuviinţă că trebuie neapărat să mă înveţe să folosesc snowboard-ul. Acum, el n-are nicio vină pentru ceea ce a urmat! După două zile de insistenţe şi întrebări gen: „Nici azi nu veniţi?”, a reuşit să… mă ambiţioneze! La urma urmei tot trebuia să ajungem în vale ca să ne întoarcem acasă!
Bun! Zis şi făcut. Am închiriat o pereche de boots şi o placă (i-am spus lui Daniel că, având în vedere că placa mi s-a părut cam mare, poate ar fi fost indicat să fi început prin a încerca întâi cu un… CD, mai mic şi mai uşor de controlat!) şi am plecat pe una dintre pârtii. Un amănunt: am avut suficient timp să uit cum e să mergi încălţat în clăpari, aşa că, mergând încălţat în boots-i am înţeles de ce are Yeti mersul acela ciudat! Nu ştiu de ce am avut impresia că dacă mă străduiesc puţin aş fi încăput cu totul în încălţările astea! În fine, ăsta avea să fie doar startul!
De la început m-am lovit de prima enigmă! N-am înţeles două lucruri: de ce hotărâse absolut toată lumea prezentă în ziua aceea în staţiune să se adune pe pârtia aceea când erau încă şase disponibile şi, mai ales, de ce trebuiau toţi să se uite la mine, mai ales că erau destui care chiar ştiau ce fac (spre deosebire de mine, care nici acum nu ştiu ce am făcut şi mai ales… de ce am făcut-o!). Cel puţin aşa mi s-a părut mie!

Daniel a avut incredibil de multă răbdare cu mine! Primele indicaţii: cum să ataşezi placa de încălţările acelea… suficiente pentru cinci perechi de picioare. N-am „burtă”. Şi totuşi, niciodată n-am ştiut că e o distanţă aşa de mare între degetele de la mână şi picioare! Nu ştiu cum se face, dar, de fiecare dată când încercam să închid legăturile, piciorul vizat părea să aibă o cu totul altă dorinţă şi se depărta suficient de mult încât să cred că aparţine unei alte persoane! Dacă a fost cât de cât mai uşor să-l lămuresc pe stângul (sunt stângaci – se pare că din mai multe puncte de vedere!), cu dreptul a fost aproape imposibil. Probabil gelos că vreau să-l pun şi pe dreptul pe aceeaşi placă, stângul, supărat foarte tare, încerca mereu să o ia la fugă în jos pe pârtie! Partea proastă era că ţinea morţiş să ia şi placa! Rezultatul? Buf! (pentru acurateţea relatării înmulţiţi acest „buf!” cu cât doriţi – eu am pierdut şirul numărătorii!). Hm! Deocamdată zăpada pare moale! Epuizat (el, că eu eram de mult „terminat”!) de încercările mele de a-mi lămuri picioarele că eu sunt şeful, Daniel a găsit o soluţie mult mai simplă: „Frate Marinel, staţi dumneavoastră frumos (trebuia să-mi spună şi „cuminte”!) acolo jos, că vă prind eu legăturile!”. Zis şi făcut! Docil, m-am aşezat pe fund (ultimele momente de linişte de care am mai avut parte!) şi l-am lăsat să rezolve problema. Aveam să constat mai târziu că nu fusese deloc o rezolvare a problemei, ci o generare a unui întreg şir ulterior de… probleme! În sfârşit, după ce a reuşit să-mi lege destinul de bucata aceea înfiorătoare precum cred că erau legaţi martirii de rug, au urmat câteva instrucţiuni foarte simple (evident, ca enunţ!). De fapt, cam aşa e cu majoritatea instrucţiunilor. Simple dar… imposibil de pus în practică! Ceva de genul „cum să montezi lanţurile la anvelopă în aşa fel încât după aceea roata să se mai şi învârtă”! Acum, fără glumă, totul părea extrem de simplu! Piciorul care este cel mai ascultător rămâne în urmă, iar celălalt e… la înaintare. Aluneci, ţinându-ţi echilibrul în special pe călcâie şi, când vrei să schimbi direcţia de alunecare, n-ai decât să foloseşti piciorul din spate, aducându-l spre în faţă. Şi tot aşa! M-am uitat întâi de toate la cei care treceau pe lângă mine. Chiar că era simplu! Aiurea! Sigur era trucaj! De ce? Păi, în primul rând eu nu cred că ei au stat aşezaţi pe fund când şi-au ataşat placa! Căci, a te ridica după aceea în poziţia care să confirme originea ta bipedă este aproape imposibil (cred că ei au exersat asta în sufragerie, căci pe o pârtie alunecoasă e ceva SF!). Personal, am tras concluzia că fie şi-au ataşat placa în cabană, fie s-au născut aşa, cu placa ataşată!
Totuşi, ca să nu fiu bănuit de rea voinţă sau, şi mai rău, de sabotarea pârtiei, am încercat să mă ridic (n-am înţeles de ce ar fi fost aşa de greu să pună nişte dispozitive mecanice pentru aşa ceva – mici macarale, sau ceva de genul acesta!). Tristă idee! Aveam să constat abia acum, la vârsta asta, ce corp rebel am! Să-l iau „pe bucăţi”…

Capul. De departe cel mai „nesănătos”! Păi, dacă era sănătos, m-ar fi ţinut în cabană, lângă foc, cu o carte în mână, nu m-ar fi dus unde eram! Plus că, nu ştiu de ce devenise atât de greu! El şi fundul, căci, într-o „cârdăşie” de-a dreptul criminală, au găsit de cuviinţă că nu merit poziţia bipedă mai mult de trei secunde! De unde a rezultat cea mai mare parte dintre nenumăratele „buf-uri”!

Gâtul. N-am ştiut că te poate încurca la altceva decât la… cântat! Brusc înţepenit (o vagă bănuială că frigul era de vină!), mi-a ţinut capul cu privirea aţintită (poate mai indicat ar fi „holbată”!) numai spre valurile de zăpadă pe care, teoretic, trebuia să le traversez într-o alunecare a cărei uşurinţă am vaga bănuială că fusese confiscată de ceilalţi de pe pârtie. A fost foarte ciudat să constat că la sfârşitul acestei experienţe cele mai dureroase părţi ale corpului au fost gâtul şi… fundul!

Bustul. Deşi Daniel mi-a spus că trebuie să am corpul cât mai relaxat, se pare că bustul meu, din care am crezut că sunt parte şi braţele, şi-a descoperit dintr-o dată calităţile de bloc monolit. Mi s-a părut de-a dreptul absurd ca tocmai în asemenea împrejurări să rezolv „cocoaşa” formată cu atâta trudă în ani de lectură şi computer! Am crezut mereu că verticalitatea este o chestiune de atitudine şi nicidecum de lipsă a flexibilităţii fizice. Ceea ce m-a deranjat însă cel mai mult a fost haosul braţelor. Una e să înţelegi să le foloseşti pentru a-ţi păstra echilibrul şi cu totul alta scălâmbăielile alandala cu care mâinile mele încercau să-şi dea întâlnire în cele mai ciudate locuri. Când încercând să protejeze fundul, când căutând disperate sprijin prin agăţare de pârtie, când făcând semne disperate către întreaga populaţie aflată în preajmă. Aveam uneori impresia că sunt hotărâte să convoace un soi de adunare generală a tuturor în preajma mea! Cred că semănam până la identificare cu Pinocchio înainte de a prinde viaţă!

Picioarele. Eh, aici a fost durere! Mare! Toată viaţa am fost convins că amândouă sunt ale mele! Mi-a fost dat să constat abia acum că m-am înşelat. Şi de-ar fi fost doar asta! Din păcate, am aflat că nu îmi mai aparţin şi că, mai ales, nu se înţeleg deloc între ele. În toată veşnicia aceea petrecută pe pârtie (să nu-mi spuneţi că a fost vorba doar de minute. N-aţi fost acolo… ştiu eu mai bine!) nu a existat nicio clipă în care picioarele mele să dorească simultan acelaşi lucru. Dacă stângul voia să o ia la vale, dreptul decidea brusc că e mai bine să o ia la deal! Evident, imposibil. Destinul lor fusese legat prin acea placă. O placă al cărui rost nu putea fi decât acela de a amplifica la maxim haosul în care îmi târâsem corpul. Am încercat la un moment dat să transmit ambelor picioare ideea că, în fond, pleacă din acelaşi loc, dar, şi atunci când păreau să realizeze acest lucru, într-o „monstruoasă coaliţie”, decideau brusc că trebuie să ia locul braţelor şi să se îndrepte spre cer într-o exaltare la care nu fuseseră chemate. Bineînţeles că, urmare aterizării forţate pe singurul tren de aterizare cu care eram dotat, trebuia să mă folosesc de ele pentru a mă aduna măcar din împrăştierea în care mă aflam. Credeţi că au fost măcar o clipă dispuse la aceasta? Nici vorbă! Probabil concurenţa între ele era prea mare, altfel nu-mi explic de ce se grăbea fiecare dintre ele să plece din loc. Durerea mare (şi la propriu!) era că nu exista decât o placă şi fiecare voia să o confişte! A fost imposibil să le lămuresc că nu se poate să pleci simultan în două direcţii. Ele asta voiau! Cam pe când eram pe punctul să aflu că se poate face şpagatul şi când labele picioarelor sunt fixate de un obiect, genunchilor le-a venit brusc cheful de… hula hoop fără inel în jurul lor. Mai bâţâiala lor lipsea! O figură specială mi-au făcut-o însă atunci când şi-au descoperit… rugina. Toată gama de scârţâituri, gemete, pârâituri s-a pus pe încropit un concert care, cred cu tărie, a determinat echipa tehnică de la teleski să oprească instalaţia pentru a verifica motivele înţepenirii ei (ar fi trebuit să le cer iertare pentru deruta în care i-a târât sunetele genunchilor mei!).

Am încercat, în disperarea cu care constatam că sunt pe punctul să populez de unul singur dar simultan cam jumătate din pârtia de 1000 de metri, să convoc o adunare generală a ceea ce am crezut până atunci că se numeşte „generic” Marinel Blaj. Am înţeles atunci de ce îmi spune mereu soţia că sunt „un împrăştiat”. Ştie ea ceva! Plus că mi-am dat seama că sunt 100% român, nu de alta, dar mi-au fost necesare minute bune până să existe o minimă unanimitate între părţile corpului meu. Nici nu a fost uşor, ce-i drept… Să aduni mâini, picioare, fund, cap de pe o aşa mare rază de… desfăşurare nu e un lucru uşor!

În sfârşit, eram împreună. Eu cu mine! Am ţinut o foarte scurtă şedinţă. Am tras concluzia că era cazul să mulţumesc în primul rând cerului că n-a fost nevoie de făraş ca să mă pot întoarce la cabană cum plecasem. Apoi am emis hotărârea cu valoare de ordonanţă de urgenţă că lecţia se terminase. Am făcut un inventar: un cap, două mâini, două picioare… încă aparent străine unele de altele dar măcar aflate în acelaşi loc.

Am constatat că Daniel fusese tot timpul lângă mine. Nu-mi explic cum reuşise toate teleportările (căci de aşa ceva ar fi avut nevoie!) ca să mă urmeze în toate traseele pe care le parcursesem de-a lungul, de-a latul şi… de-a berbeleacul! Dar era acolo ca să-i comunic aprecierea că la vârsta lui ştie foarte bine ce înseamnă „îndelunga răbdare”, că a avut tăria nici să nu intre în panică şi nici să fie tentat să se comporte ca şi când nu m-ar fi cunoscut (ceea ce n-ar fi fost condamnabil din punctul meu de vedere!). La urma urmei nu e uşor lucru să-ţi asumi riscul de a fi acuzat că ai adus pe pârtie o sperietoare!

Evident, n-a fost uşor nici să scot placa! Se pare că picioarele mele se îndrăgostiseră de ea. Nemaivorbind de faptul că pentru această operaţiune de recuperare trebuia să stau aşezat pe ceva foarte dureros şi (aveam să constat la cabană) foarte vânăt.

Deci… am practicat snowboarding! Mai greu a fost condusul maşinii până acasă… A trebuit să inventez un stil de conducere în care să mă folosesc cât mai puţin de… scaun. Cred că dacă voi mai avea o asemenea experienţă va trebui să-mi montez turelă la maşină ca să pot conduce stând în picioare!

Nu în ultimul rând… Daniel dragă, îţi mulţumesc că te-ai străduit! N-ai reuşit să mă înveţi snowboarding-ul. Dar ai reuşit să mă înveţi (chiar dacă nu asta a fost intenţia ta!)… ce te aşteaptă când n-ai (suficientă) minte! La concluzia ta: „Pentru început v-aţi descurcat bine!”, care dincolo de amabilitate nu conţine niciun dram de adevăr din punctul meu de vedere, am două observaţii de făcut: prima – pentru… sfârşit, nu pentru început şi, „v-aţi descurcat” e mai degrabă „m-am încurcat” având în vedere cât timp mi-a fost necesar să-mi reaşez toate membrele la locul lor!

Acum sunt la „recuperare”. Trebuie să-mi reînvăţ picioarele şi mâinile ce înseamnă „mădulare ale aceluiaşi trup”…

Picture1

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Smile..., Ştiri și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Pârtieeeee!

  1. Cosmin zice:

    Frumoasă experiență. Toată viața învățăm ( sau încercăm să învățăm ) ,cădem și ne ridicăm….. uneori la propriu, dar mai des la figurat. Bine ați venit acasă, în cetate !

  2. Mirela zice:

    La recuperare cu tine daca ai dat in mintea….copiilor.
    Am ras cu pofta de peripetiile tale si bineinteles ca si tinerii au ras …de tine…sa va fie de bine la toti si sa-ti revii curand.

    • marinelblaj zice:

      Mi-am revenit, Mirela! Ştiu deja care-i dreptul şi care-i stângul! Mai rămâne să ştie şi ele! Cu ideea de „sus” şi „jos” mai am ceva dificultaţi, dar… trece! 😀
      Ma bucur dacă am reuşit să descreţesc frunţile! De fapt, asta am dorit! Ma refer la a va face să râdeţi, nu să ajung eu… de tot râsul… 😀

  3. szromulus zice:

    Am ras bine citind pataniile tale, chiar mi-a prins bine o portie de ras dupa o zi mai incordata 😀 . Faza cu Yeti m-a pus pe ras cateva minute dat fiind faptul ca a interactionat excelent cu imaginatia mea bogata 🙂 .

    ” Personal, am tras concluzia că fie şi-au ataşat placa în cabană, fie s-au născut aşa, cu placa ataşată!” – s-au nascut asa 😀

    Dumnezeu avea umor cand a creat gravitatia, unghiul de inclinatie si coeficientul mic de frecare, astfel ai fost sabotat de la inceput 😀

    Frumoasa experienta si contagioasa totodata 🙂 .

    • marinelblaj zice:

      Mă bucur că ţi-a folosit „pastila de râs”, Romulus! Că Dumnezeu a avut umor mi-am dat seama de mult, dar la treaba cu gravitaţia şi celelalte nu înţeleg de ce a trebuit să fiu eu victimă! Eu eram foarte serios atunci şi chiar încercam să ţin cont de ele! Din păcate, nu şi ele de mine! 😀

  4. Strong Independent Woman zice:

    Io nu’şh di ce i se zice snoubording. Dupã cum ai descries tu ceea ce fãcuşi, unii îi zic preis end uãrşip. 😀

    • marinelblaj zice:

      Nici eu n-am înţeles, SIW! Praise and worship a fost după aia, că am scăpat întreg! 😀

      • Strong Independent Woman zice:

        Nu te-ai intrebat daca nu intentionat Daniel ti-a pus viata in pericol? Cat de bine il cunosti? S-a bucurat ca ai scapat cu viata? Poate numai tu ai fost la o sesoiune extraordinara de praise & worship dup-aia… 😀

  5. Rodica zice:

    Colosaaal, Marinel! Dar esti viteaz, nevoie mare… Am incheiat o zi apasatoare cu hotote de ras… (E noapte, sper ca nu s-au trezit vecinii…) Sa-ti fie de bine experienta si sa mai patesti cate ceva frumos si aventuros, ca sa poti scrie la fel de bine, daca nu si mai si…Salve, amicus meus!

    • marinelblaj zice:

      Rodica, dacă inconştienţa se cheamă vitejie… 😀 Mă bucur că ţi-am înseninat seara! Salve, amica! (sper că am scris corect, latină am învăţat în… secolul trecut!) 😉

  6. gratianmoza zice:

    Ingerul tau pazitor e foarte indemanatic!L-ai antrenat mult,sau asa l-ai primit? :))
    Am ras cu pofta.:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s