„Năutul” bisericesc
Cei care au apucat vremurile de dinainte de 89 vor fi înţeles încă din titlu la ce anume vreau să mă refer în acest episod. Greu găseai cafea veritabilă în ultimii ani ai comunismului românesc. El avea însă un înlocuitor: năutul. Unii spuneau că e oricum mai sănătos decât cafeaua. Poate. Dar mie mi-a rămas în minte ideea de falsificare ce stătea în spatele produsului.
Preocupat în aceste zile de întrebarea privind motivele pentru care oamenii se îndepărtează de biserică, n-am putut evita analogia. De aici şi titlul acestui episod. El nu se referă însă doar la „înlocuitorii” pe care îi găsesc oamenii mersului la biserică. Este vorba despre TOŢI înlocuitorii din viaţa noastră creştină în sânul bisericii.
În articolul precedent enumeram cîteva dintre principalele motive pentru care mergem la biserică. Nu cred că este neapărat necesară demonstrarea faptului că toate sunt strâns legate între ele.
Închinarea „corporatistă” este semn al apartenenţei la acelaşi Trup, dar este în acelaşi timp şi o modalitate de a-I mulţumi lui Dumnezeu. Zidirea în Cuvânt, desăvârşirea, arătarea reciprocă a dragostei, vegherea reciprocă, unitatea şi mărturia, sunt, toate legate de adunare, aşa cum era numită (şi mai este) biserica. Evident, există şi aspectul particular, personal, al zidirii, al desăvârşirii, dragostea se poate arăta şi într-un raport redus de persoane (deşi n-ar trebui să uităm şi dragostea faţă de biserică!), putem să ne unim în rugăciune şi într-un grup restrâns, o mărturie în lume putem (şi trebuie!) să fim şi individual, dar aspectul acesta de Trup este imperativ chiar în Scriptură, apartenenţa la care se face referire nefiind un concept ce face trimitere doar la aspectul sentimentului de apartenenţă, ci şi la apartenenţa fizică.
Din păcate, aşa cum încercam să sugerez prin tema acestui articol, oamenii încearcă să justifice în fel şi chip înlocuirea, „năutizarea”, apartenenţei cu diverse alte forme ale închinării. Grupurile de studiu şi rugăciune, precizez, importante şi foarte utile, n-ar trebui să fie înlocuitori ai mersului la biserică. Ele pot fi un foarte bun „adjuvant” al închinării în adunare, dar nu o pot înlocui, căci nu ni se spune nicăieri în Cuvânt că Trupul este format din „Trupuri” mai mici (am scris cu majuscule ambele tocmai pentru a fi mai limpede în ceea ce vreau să spun!). Ceea ce este trist este motivul REAL (dar rareori cunoscut sau… recunoscut) al preferinţei pentru acest înlocuitor. În Cuvânt ni se spune „îngăduiţi-vă unii pe alţii” şi nicidecum „alegeţi-vă între voi pe criterii de afinităţi” (căci, în general, cam aşa se formează multe dintre aceste grupuri). Realitatea este că foarte mulţi preferă acest substitut al bisericii fiindcă este mai comod, mai plăcut, mai puţin riguros în desfăşurare, cu alte cuvinte, mai… „digerabil”. Nu e greu să observăm (mai greu este să recunoaştem!) că, din nou, avem de-a face cu „eu-l” plasat în centrul atenţiei, chiar dacă pretindem (şi chiar credem) că Domnul este Cel aflat în această poziţie.
Când Domnul spune „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” ideea nu era una a reducerii numărului participanţilor, ci aceea a sublinierii disponibilităţii Lui în condiţiile unei motivaţii corecte. Mi-a fost dat să aud, în acest sens, una dintre cele mai „abrupte” motivaţii: „Domnul a spus că este şi când ne adunăm mai puţini, aşa că de ce să ne mai expunem la multele lucruri negative care se petrec în biserică. Măcar în grupul nostru este armonie!” Foarte bine! Dar atunci unde mai au loc mustrarea, vegherea etc, dacă toate merg „ca pe roate”?
Am mai menţionat aceasta, dar e util să repet: cunosc oameni care „participă” la servicii de închinare prin internet. Sunt multe biserici care transmit live serviciile divine, prin intermediul internet-ului. Am cunoscut o persoană care dusese atât de departe acest „năut” încât se îmbrăca „la cravată” atunci când lua parte la acest gen de „biserică”. Comic, penibil sau trist? Cred că era o formă de motivare a neparticipării fizice într-o biserică, dusă la extrem. Un fel de „năut” cu vagi urme de cafea veritabilă!
S-a întâmplat să aflu despre unii care, din motive ce ţin de comoditate, dar şi de… neadaptare, să spună: „azi am preferat să rămân acasă şi să studiez singur Cuvântul şi Domnul mi-a vorbit într-un mod deosebit!” O spun cât se poate de deschis: ştiind din Cuvânt cât de mult doreşte Domnul unitatea Trupului Său, care este biserica, mă îndoiesc că Domnul ar fi putut să-i spună altceva decât o mustrare pentru că a rămas acasă! Da, studiul individual al Cuvântului este foarte important, dar haideţi să ne imaginăm puţin unde ar fi ajuns creştinismul nostru dacă aceasta ar fi fost modalitatea desăvârşirii noastre prin Cuvânt! „Ne bucurăm” şi aşa de suficiente devieri din cauza unor pretinse revelaţii strict personale, neverificate, nevalidate în Trup. În fond, în Fapte 17:11 ni se oferă un model cât se poate de limpede al verificării: Scriptura!
N-aş vrea să enumăr aici toate formele de „năut” la care intenţionam să mă opresc. Las şi cititorului „plăcerea” identificării lor! Dar n-aş vrea să închei fără a mă opri asupra unuia, care mi se pare cel mai dureros: „năutul” căruia îi spunem dragoste!
„Vă iubesc pe toţi!”, rostit în cel mai pasional mod cu putinţă, este, cel mai adesea, un fals. Cel puţin dacă am înţeles ce înseamnă dragostea descrisă în 1 Corinteni 13!
Cum îi iubim pe toţi când unora ne adresăm necuviincios, fiindcă ne-au călcat pe… bătătură?
Cum îi iubim pe toţi când nu ne bucurăm de adevărul care ne deranjează?
Cum îi iubim pe toţi când pe unii nici nu-i salutăm?
Şi, Doamne, câte întrebări de acest gen s-ar mai putea pune!
cetatea de piatră 