Doar zece porunci – o istorie a prăbuşirii (sau “România… aşa cum nu vrem să o vedem”)(X)


 10commandments_2425344b

         Mi-e cumplit de greu să mă obişnuiesc cu această cameră în care m-aţi închis de ani de zile şi în care mi-aţi promis că veţi veni şi voi să locuiţi cu mine. De când am fost închis aici n-am avut parte decât de vizite sporadice în care număram secundele cu iluzia că astfel le voi putea transforma în minute, în ore, zile şi ani. N-a fost niciodată să fie altceva decât mereu aceleaşi chinuitoare secunde, exprimate în zâmbete strâmbe şi prefăcute, în cuvinte ce sună întotdeauna ca nişte instrumente vechi, ce scot sunete false şi tânguitoare.

         N-am cerut nimic în toţi aceşti ani… n-am cerut altceva decât să veniţi să staţi cu mine, să-mi spuneţi despre voi, despre iubirile şi durerile voastre, despre lacrimile şi visele voastre. Am avut însă parte doar de crispări şi amabilităţi fugare, de priviri ce se voiau a-mi fi adresate dar care ratau mereu ţinta. Apoi, de fiecare dată când încuiaţi uşa după voi mă repezeam flămând de voi la fereastră privindu-vă cum vă depărtaţi fără să întoarceţi vreodată capul… Şi mă săturam cu acest surogat de iubire, mulţumindu-vă de fiecare dată cu voce tare pentru îndurarea de a trece mereu pe sub fereastra acelei celule, ca şi cum m-aţi fi putut auzi, ca şi cum m-aţi fi putut înţelege. O, de câte ori m-am minţit spunându-mi că unul dintre voi a întors pentru o clipă privirea peste umăr şi, deşi ştiam că mă mint, m-aş fi mulţumit dacă aţi fi făcut-o fie şi măcar pentru a vă asigura că sunt tot acolo, prizonier al acelei camere.

         Aş fi făcut orice, m-am rugat ca măcar odată să uitaţi să încuiaţi uşa după ce veţi fi plecat, ca măcar unul dintre voi să încerce să spargă gheţarul acela de indiferenţă pe care îl vedeam în fiecare privire, în fiecare cuvânt rostit sau nerostit. N-aţi schiţat niciodată nici măcar un gest care să trădeze o asemenea intenţie. Poate pentru că intuiaţi faptul că, odată lăsată deschisă, o uşă poate deveni o lume şi o lume poate deveni un paradis sau un iad. Aţi preferat să vă asiguraţi că iadul va rămâne mereu dincolo de uşa pe care o încuiaţi cu grijă, crezând că în felul acesta veţi proteja raiul în care vă minţeaţi că trăiţi. Nu era nici rai şi nici nu trăiaţi. Căci iadul îl aveaţi în voi, întrupat în indiferenţă şi egoism. N-aţi ştiut niciodată că raiul era mereu în imaginile de vis ascunse sub pleoapele mele închise de fiecare dată după ce paşii voştri se pierdeau în zări pe care ochii mei nu le mai puteau scruta. Da, veţi spune că era un rai pe care mi-l construiam singur dar vă întreb, ce rai este acela în care noi nu punem nimic din ceea ce visăm?…

         Astăzi s-a întâmplat ceea ce voiam şi nu voiam să se întâmple. Mi s-a părut ca aţi uitat să încuiaţi uşa şi m-am repezit cu disperare să o deschid imediat ce aţi ieşit. Ce fatalitate! Uşa era încuiată, dar voi m-aţi auzit, v-aţi întors şi aţi pus gratii peste tot, aţi acoperit cu scânduri fereastra şi m-aţi lăsat acolo, cârtiţă vie într-un mormânt viu.

         Dar ceea ce m-a durut cel mai tare a fost faptul că unul dintre voi a aruncat aşa, într-o doară, peste umăr primele vorbe pe care le-am auzit de la voi de când sunt aici! Dar, Doamne, cât aş fi vrut să nu le aud! Căci ironia lor roade şi acum din mintea mea. Cât cinism să spui unui prizonier: „Ceea ce ai valoros trebuie ţinut încuiat dacă vrei să nu fie pierdut sau furat!” Minţiţi frumos!

         … Ghemuit într-un colţ, în întunericul facut de voi, scâncesc din când în când cu gândul la mama… Buzele-mi foşnesc a rugă de toamnă în vreme ce încet, încet, iarna îmi coboară în vine… Ca o vină de care nu mă poate despovăra nimeni. Vinovăţia se moşteneşte…

         Dar… cui îi mai pasă oare că undeva, de mulţi ani, un om ce voia să trăiască, să iubească şi să dăruiască stă în întuneric, închis de ai săi în propria lui inimă!

Pe peretele umed de lacrimile chinului, o mână scrijelise cu litere strâmbe: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta…”

 

 

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Mioritice, Pe gânduri, Sare... amară, Trecător prin lume, Zidul plângerii și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Doar zece porunci – o istorie a prăbuşirii (sau “România… aşa cum nu vrem să o vedem”)(X)

  1. Cosmin zice:

    Dacă este vorba de cinstirea părinților am zis să postez o poezie de a mea legată de părinți.

    Te cinstesc mamă
    Doar noi doi…..
    Tu mamă mă țineai în brațe încleștate de durere,
    Te uiți cu dorință în jos, vezi iadul pentru noi.
    Eu mic, bolnav, pierdut și fără de putere,
    Iar tu sleită de speranță, trăind printre poveri.
    Te-apleci și lacrimile în volbura focului îți cad,
    Ies aburii suferinței, simți mirosul dureri.
    Ai vrea sa te arunci cu mine, să înghețăm împreuna în iad.
    Camera îi rece, suntem singuri, totul pare pregătit,
    Faci un pas în față, încercând să-ți curmi chinul,
    Dar sufletu-ți neliniștit.
    Cel fără de dragoste vrea peste noi să-și verse veninul.
    Nu!!! Dacă mai faci un pas, îl faci spre despărțire,
    Așa Duhul îți șoptește.
    Vicleanul, vrea doar să te ducă la pieire
    Cu amăgire te privește.
    Doamne dacă sar să scap de durere,
    Noi nu vom mai fi împreună.
    Copilul meu va fi în Rai sub a ta înfiere
    Iar eu în veșnicul foc de furtună.
    Ti-L dau ție Doamne! curmă-i Tu chinurile,
    Că-n inimă, nu mai am pic de nădejde.
    Ia-l Tu Doamne, Iți respect alegerile,
    Eu nu mai pot am sufletul închis în deznădejde.
    El a simțit povara suferinței, El inima a cercetat
    A suferit văzând crucificat pe fiul Sau.
    S-a îndurat de mamă și pe copil la vindecat,
    O viata noua lor le-a dat păzindu-i de cei rău.
    Ajunsa-i mare acum și știu cât te-ai zbătut,
    În greutăți și în nevoi,
    Tu viață bună n-ai avut,
    Că ape negre de necaz, au curs ca un șuvoi.
    Mica credință ți-a fost ca lumina curcubeului,
    Care brăzdează cerul înorat de furtuni.
    În rugăciuni știute doar de tine, te plângeai Domnului
    Și Lui îi spuneai toate ale tale amărăciuni
    Te cinstesc mama mea
    Că m-ai dăruit Celui ce aparțin cu totul și de drept.
    Ai renunțat la tine și ți-ai dedicat viața ta,
    Ca să mă întorc la Dumnezeul ce îmi alină inima din piept.

    Bunul Dumnezeu să va binecuvânteze și să dea sănătate tuturor părinților, pentru a îi cinsti și pentru a avea zile multe,asa cum este prima făgăduința a lui Dumnezeu.

  2. marinelblaj zice:

    Mulţumesc, Cosmin, pentru poem! Dincolo de orice stângăcii, e dragoste. Multă!
    Da, despre părinţi este postarea. Sau despre durerea acestora şi nedurerea copiilor acestor părinţi…

  3. Mirela zice:

    Emotionant si dureros.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s