De ce (mai) merg oamenii la biserică? – 4


Scriam în articolul precedent despre „posibilitatea socializării” în biserică, însă încercam să subliniez acel tip de socializare care nu este comună cu părtăşia, înţeleasă în sensul ei biblic. Reacţiile la acel articol mi-au adus în atenţie un aspect poate mai puţin discutat al motivelor care îi determină pe oameni să frecventeze o biserică. Aş numi acest aspect egocentrism religios.

Pentru a explica această idee va trebui să fac o mică paranteză.

Încercând să ies din carapacea caracterului individual al mântuirii, am publicat pe blog o serie de articole (mai mult sau mai puţin „încifrate” – îmi place să cred că nu exagerat!) care să trimită, inclusiv prin titlul lor, la ideea că, deşi mântuirea este personală, Dumnezeu nu a avut niciodată în vedere individul ca entitate ruptă de ideea comunităţii. În fond, mi-e greu până şi să-mi imaginez un Rai în care cei mântuiţi nu interacţionează. Încercam prin acele articole să readuc în atenţie două lucruri elementare, şi anume, acelea că, dincolo de responsabilitatea individuală a mântuirii există şi una comunitară şi că primul pas (în care eşuăm atât la nivel individual, cât şi la cel comunitar, ca ţară) este încadrarea în preceptele unei minime morale pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu: cele zece porunci! Ceea ce mi s-a părut oarecum straniu a fost faptul că, deşi nu sunt multe comentarii pe blog, în general, dar foarte multe „interpelări” prin intermediul e-mail-urilor (lucru ce mă pune pe gânduri foarte serios!), această serie de articole a părut să treacă total neobservată public (niciun comentariu!) şi relativ intens abordate prin e-mail! Lucrul acesta m-a pus în situaţia de a mă simţi obligat aproape să trag o concluzie: oamenii îşi asumă din ce în ce mai puţin implicarea sub forma ei publică.
Evident, nu am pretenţia ca toţi să ne purtăm după acelaşi model. Eu sunt o persoană care mă exprim. Alţii sunt mai sfioşi. Unii mai inchistaţi. Nu ştiu însă dacă această „închistare” sau „sfioşenie” poate fi caracteristică unui creştin.
Închei aici paranteza fiindcă momentul ales îmi permite să fac legătura cu acel egocentrism religios despre care scriam mai sus.

Este evident şi normal să nu neglijăm latura personală a mântuirii. Aşa după cum o casă este construită din cărămizi, dar fiecare cărămidă este plămădită bucată cu bucată pentru a fi utilă şi potrivită construcţiei, tot aşa şi Împărăţia se clădeşte din „cărămizi” plămădite corect (Efeseni 4).

Mergem la biserică şi avem pretenţii. La o predică într-o formă şi cu un conţinut care „să-mi placă”, la o muzică pe care o doresc corespunzătoare bagajului meu cultural şi la o părtăşie în care dacă nu întâlnesc persoane ce se încadrează în normele mele de „simpatie” se cheamă că ea există, dar… lipseşte cu desăvârşire!

Nimeni nu pune, sau foarte rar se pune problema participării la serviciile bisericii ca pe un act de slăvire a Celui care a întemeiat Biserica! Prin prezenţă, prin implicare, prin participare afectivă şi… activă. Privim cel mai adesea participarea noastră prin prisma unui EU atât de exacerbat încât nu mai încape nimic pe lângă el. Sunt din ce în ce mai convins că de aici pleacă, dacă nu toate, atunci cu siguranţă majoritatea nemulţumirilor noastre şi, implicit, tot mai mica dorinţa de frecventare a bisericii.

Nu venim la biserică atât de mult pentru a asculta ce vrea să ne spună Dumnezeu, ci atenţia ne este, în baza acestui egocentrism religios, îndreptată mai mult asupra felului în care ni se vorbeşte (sau chiar şi cântă!). De unde şi „simpatiile” sau „antipatiile” noastre faţă de anumiţi predicatori. Cu consecinţele de rigoare, pe care eu le numesc „migraţia de duminică”, conform căreia „mă duc la biserica X, că azi predică acolo Cutărescu”. Fără îndoială, nu vreau să spun că modul în care este propovăduit Cuvântul nu contează (acest aspect poate, şi va fi un subiect aparte). Dar a pune acest aspect pe primul plan denotă caracterul primar al gusturilor şi nu al interesului faţă de Cuvânt. Nu contest, de asemenea, utilitatea ascultării cu precădere a unor anumiţi propovăduitori ai Cuvântului. Dumnezeu împarte şi în acest domeniu harul după voia Sa! Dar, când acest lucru devine un obicei, momentul în care participarea la serviciile bisericii din care fac parte devine, dacă nu „un chin”, atunci cu siguranţă momente de plictiseală, nu e departe.

Uşor, fără să ne dăm seama, ajungem să tratăm participarea la biserică prin prisma a ceea ce în viaţa societăţii se numeşte „respectul faţă de consumator”. Şi, în baza lui, pretindem, criticăm, ne exprimăm nemulţumirile şi ajungem să ne comportăm şi să gândim sub ideea niciodată exprimată direct, dar existentă, care s-ar traduce la modul abrupt cam în felul următor: „Doamne, sunt aici! Am făcut sacrificii ca să fiu prezent. Am renunţat la somnul de dimineaţă sau la tihna de după amiază, aşa că, te rog, dă-mi ceea ce îmi place!”

Trist…

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Disperări, Pe gânduri, Sare... amară, Trecător prin lume, Zidul plângerii și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la De ce (mai) merg oamenii la biserică? – 4

  1. szromulus zice:

    Legat de ce spuneai in prima parte a articolului – a te afisa public implica o responsabilitate, poti fi etichetat intr-un mod nu tocmai favorabil. Pe de alta parte blogosfera evanghelica a demonstrat de cativa ani incoace ca suntem o comunitate plina de judecati, de parada intelectuala, de rautati multe si gratuite, dar care pot rani foarte tare pe cei care nu si-au construit un mecanism de autoprotectie. Personal ma resimt uneori dupa niste replici macabre ale unora 🙂 .

    Lipsa unei conduite etice in spatiul blogosferic evanghelic este una dintre problemele acute cu care ne batem. Pui o intrebare intr-un comentariu si ti se raspunde brutal ca nu te duce iquu 😀 si nu e vorba de intrebari triviale, ci de unele justificate. Si chiar daca pui o intreabre triviala, bunul simt ar trebui sa cenzureze rautatile gratuite.

    Fenomenul predicilor irelevante a creat un sentiment de evitare in multi dintre noi, nu preferam sa isi basculeze cineva carul de necunostiinte in sufletele noastre 🙂 . Cu toate acestea exista si o alta fata a participarii noastre la biserica si aici vorbesc nu de participarea noastra in calitate de spectator. Personal am renuntat demult sa cred ca in biserica exista spectatori, in ciuda faptului ca cei ce stau in sala sunt aparent spectatori. Crestinismul mai demult credea si vedea ceea ce iese inafara spectrul de vizibilitate a ochiului uman, acum credem doar ce vedem si asta este una dintre marile probleme ale fenomenului de spactator in biserica. Lumea de dincolo de ceea ce percep cele 5 simturi ale noastre este o lume mult mai reala si mai dinamica decat credem.

    • marinelblaj zice:

      1. Ştii care e „reţeta” să nu te resimţi după indiferent ce replică ţi se dă? Să crezi în ceea ce… crezi şi spui! Tu crezi că unui vultur care traversează în zbor o apă îi mai pasă cât de adâncă, învolburată sau murdară e apa aceea? (din câte ştiu parcă există şi un proverb italian care spune aşa ceva!)
      2. Da, e o lipsă de bun simţ în cam toate mediile, inclusiv cele evanghelice. Dar… crezi că asta trebuie să ne oprească să rostim adevărurile pe care le avem?
      3. Percepţia nu este întotdeauna o minciună. Mai ales dacă, în urma percepţiilor senzoriale există dorinţa de apropiere. Atunci se poate vedea cât de subţire este aparenta implicare sau atitudine de spectator. Tot ceea ce scriu nu este limitat la ceea ce am observat, ci este şi rezultatul multor discuţii, Romulus.
      Cât priveşte fenomenul predicilor irelevante… oh, acesta este un subiect aparte, de care mă voi ocupa, cu siguranţă. Deocamdată rămâne întrebarea legată de mersul oamenilor la biserică…

  2. L.I. zice:

    „Dar a pune acest aspect pe primul plan denotă caracterul primar al gusturilor şi nu al interesului faţă de Cuvânt.”

    mai ce sigur esti tu de asta! eu chiar vreau s-aud un Cuvant, iar cand nu aud, mi se pare firesc sa spun ca X nu mi place pt ca predica pe langa Cuvant. tocmai neprimirea hranei spirituale la biserica indeparteaza omul. tu chiar nu vezi ca cei mai multi vorbesc pe langa sau ca nu au nimic de spus?
    apoi eu nu sunt genul care sa alerg de la o biserica la alta, daramite sa fug dupa vreun pastor sau altul sa l ascult.

    • marinelblaj zice:

      L.I., de ce iei tu totul atât de personal?
      Da! Sunt sigur de ceea ce spun! Priveşte la formularea ta: „mi se pare firesc să spun că X nu îmi place”. Păi, nu X trebuie să-ţi placă sau nu în funcţie de predică! Iar a spune că neprimirea hranei spirituale îl îndepărtează pe om de biserică mă face să cred că paralela făcută de mine între „cantină”, „restaurant” şi „biserică”, din perspectiva unora nu e chiar exagerată! Cum ar fi fost să fi fost evreică, să mergi în sinagogă şi să ţi se citească doar din Tora, fără comentarii şi adăugiri?
      Mi se pare o mare exagerare să spui „CEI MAI MULŢI vorbesc pe lângă sau nu au nimic de spus”! Chiar aşa să fie? Mă îndoiesc! Şi banuiesc că am ceva mai mulţi „ani de biserică” în spate…
      „Eu nu sunt genul…”. Te cred, dar atunci de unde înverşunarea cu care repeţi mereu şi mereu acel „nu-mi place”?

  3. marinelblaj zice:

    Îmi pare aşa de rău că nu e ACUM timp să răspund! Aşa cum scriam în articolul „NU e sâmbătă…”, astăzi e o zi plină şi ea începe chiar acum. Dar promit să răspund la toate comentariile voastre deseară, când voi putea fi din nou în faţa computerului, mai ales că sunt comentarii „provocatoare”. Iertăciune! 😦

  4. anonim zice:

    Cel mai sigur este sa privesti un caz concret care se desfasoara inca sub ochii nostri, cazul asociatiei Metanoia-de ce mai merg oamenii la Metanoia?
    Raspuns:”dă-mi ceea ce îmi place!”

    • L.I. zice:

      scuza-ma, dar eu din ce-am vazut pe internet la metanoia, mi-a placut. ca merg acolo oamenii nu-i bine (vi-i ciuda sau ce?), ca nu se duc la voi, iar nu-i bine. nicicum nu vi-i bine. : ))

      ps nu stiu ce se petrece sau daca se petrece ceva in culisele metanoia, si sincer nu ma intere.

      • marinelblaj zice:

        L.I., ai tendinţa de a fi avocat în cauze pe care nu le cunoşti şi care „nu te intere”!
        De ce ar fi cineva invidios? E pe puncte mersul oamenilor? Nu e vorba despre invidie, ci este vorba de durerea de a vedea amăgiri!
        Evident, pe internet şi eu arăt mai frumos decât (nu) sunt! Poleiala nu face un obiect să fie aur! Şi iarăşi acel „mi-a plăcut”. Pune-ţi întrebarea sub forma asta: „Dacă mie mi-a plăcut şi nu mă interesează ce se petrece în culise, oare Dumnezeu priveşte la fel lucrurile?” Şi vezi ce rezultă de aici…

    • marinelblaj zice:

      Răspuns pentru „Anonim”
      Chiar în seara aceasta discutam cu cineva despre acest lucru! Concluzia mea? Nu doar că li se oferă ceea ce le place, căci sunt deja destui cărora li s-au cam deschis ochii. Problema este că sunt dintre cei cărora le e ruşine să recunoască eşecul alegerii făcute şi să se întoarcă de unde au plecat sau să aleagă un alt loc!
      Şi, apropo, bine ai venit în “Cetatea de piatră”, Anonimule! (te superi dacă te rog să ieşi de sub anonimat şi să-ţi alegi un nume? Îndrăznesc să-ţi mulţumesc anticipat! 🙂 )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s