De ce (mai) merg oamenii la biserică? – 4

Scriam în articolul precedent despre „posibilitatea socializării” în biserică, însă încercam să subliniez acel tip de socializare care nu este comună cu părtăşia, înţeleasă în sensul ei biblic. Reacţiile la acel articol mi-au adus în atenţie un aspect poate mai puţin discutat al motivelor care îi determină pe oameni să frecventeze o biserică. Aş numi acest aspect egocentrism religios.

Pentru a explica această idee va trebui să fac o mică paranteză.

Încercând să ies din carapacea caracterului individual al mântuirii, am publicat pe blog o serie de articole (mai mult sau mai puţin „încifrate” – îmi place să cred că nu exagerat!) care să trimită, inclusiv prin titlul lor, la ideea că, deşi mântuirea este personală, Dumnezeu nu a avut niciodată în vedere individul ca entitate ruptă de ideea comunităţii. În fond, mi-e greu până şi să-mi imaginez un Rai în care cei mântuiţi nu interacţionează. Încercam prin acele articole să readuc în atenţie două lucruri elementare, şi anume, acelea că, dincolo de responsabilitatea individuală a mântuirii există şi una comunitară şi că primul pas (în care eşuăm atât la nivel individual, cât şi la cel comunitar, ca ţară) este încadrarea în preceptele unei minime morale pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu: cele zece porunci! Ceea ce mi s-a părut oarecum straniu a fost faptul că, deşi nu sunt multe comentarii pe blog, în general, dar foarte multe „interpelări” prin intermediul e-mail-urilor (lucru ce mă pune pe gânduri foarte serios!), această serie de articole a părut să treacă total neobservată public (niciun comentariu!) şi relativ intens abordate prin e-mail! Lucrul acesta m-a pus în situaţia de a mă simţi obligat aproape să trag o concluzie: oamenii îşi asumă din ce în ce mai puţin implicarea sub forma ei publică.
Evident, nu am pretenţia ca toţi să ne purtăm după acelaşi model. Eu sunt o persoană care mă exprim. Alţii sunt mai sfioşi. Unii mai inchistaţi. Nu ştiu însă dacă această „închistare” sau „sfioşenie” poate fi caracteristică unui creştin. Închei aici paranteza fiindcă momentul ales îmi permite să fac legătura cu acel egocentrism religios despre care scriam mai sus.

Este evident şi normal să nu neglijăm latura personală a mântuirii. Aşa după cum o casă este construită din cărămizi, dar fiecare cărămidă este plămădită bucată cu bucată pentru a fi utilă şi potrivită construcţiei, tot aşa şi Împărăţia se clădeşte din „cărămizi” plămădite corect (Efeseni 4).

Mergem la biserică şi avem pretenţii. La o predică într-o formă şi cu un conţinut care „să-mi placă”, la o muzică pe care o doresc corespunzătoare bagajului meu cultural şi la o părtăşie în care dacă nu întâlnesc persoane ce se încadrează în normele mele de „simpatie” se cheamă că ea există, dar… lipseşte cu desăvârşire!

Nimeni nu pune, sau foarte rar se pune problema participării la serviciile bisericii ca pe un act de slăvire a Celui care a întemeiat Biserica! Prin prezenţă, prin implicare, prin participare afectivă şi… activă. Privim cel mai adesea participarea noastră prin prisma unui EU atât de exacerbat încât nu mai încape nimic pe lângă el. Sunt din ce în ce mai convins că de aici pleacă, dacă nu toate, atunci cu siguranţă majoritatea nemulţumirilor noastre şi, implicit, tot mai mica dorinţa de frecventare a bisericii.

Nu venim la biserică atât de mult pentru a asculta ce vrea să ne spună Dumnezeu, ci atenţia ne este, în baza acestui egocentrism religios, îndreptată mai mult asupra felului în care ni se vorbeşte (sau chiar şi cântă!). De unde şi „simpatiile” sau „antipatiile” noastre faţă de anumiţi predicatori. Cu consecinţele de rigoare, pe care eu le numesc „migraţia de duminică”, conform căreia „mă duc la biserica X, că azi predică acolo Cutărescu”. Fără îndoială, nu vreau să spun că modul în care este propovăduit Cuvântul nu contează (acest aspect poate, şi va fi un subiect aparte). Dar a pune acest aspect pe primul plan denotă caracterul primar al gusturilor şi nu al interesului faţă de Cuvânt. Nu contest, de asemenea, utilitatea ascultării cu precădere a unor anumiţi propovăduitori ai Cuvântului. Dumnezeu împarte şi în acest domeniu harul după voia Sa! Dar, când acest lucru devine un obicei, momentul în care participarea la serviciile bisericii din care fac parte devine, dacă nu „un chin”, atunci cu siguranţă momente de plictiseală, nu e departe.

Uşor, fără să ne dăm seama, ajungem să tratăm participarea la biserică prin prisma a ceea ce în viaţa societăţii se numeşte „respectul faţă de consumator”. Şi, în baza lui, pretindem, criticăm, ne exprimăm nemulţumirile şi ajungem să ne comportăm şi să gândim sub ideea niciodată exprimată direct, dar existentă, care s-ar traduce la modul abrupt cam în felul următor: „Doamne, sunt aici! Am făcut sacrificii ca să fiu prezent. Am renunţat la somnul de dimineaţă sau la tihna de după amiază, aşa că, te rog, dă-mi ceea ce îmi place!”

Trist…