De ce (mai) merg oamenii la biserică? – 3


Continuând să încercăm să înţelegem „de ce merg oamenii la biserică” nu se poate să evităm un alt răspuns la întrebarea aceasta.

Aristotel spunea că „omul este un animal social” (acel zoon politikon fiind prea adesea tradus spre… politic). Sunt mulţi dintre cei care merg la biserică, şi poate că majoritatea nu-şi dau seama sau nu vor să admită această motivaţie, pentru simpla aparteneţă şi implicare socială. Merg să cunosc oameni sau să leg prietenii, merg pentru că acolo văd altfel de figuri, merg pentru că acolo „socializarea” se face în alt cadru…

Am auzit în decursul timpului foarte adesea acel „mă simt bine în biserică”, în care „mă simt bine” nu are legătură cu Dumnezeu. „Sunt oameni cumsecade acolo”… Iată o motivaţie care „prinde bine” într-o lume ce pare să se primitivizeze tot mai mult, cu toată tehnologizarea ei.

Ei bine, când acest element al socializării nu-şi găseşte împlinirea, ies la suprafaţă nemulţumirile sub forme care nu vizează, de fapt, obiectul socializării în sine. Începem să vedem defecte care ar vrea să motiveze eşecul socializării. Predica nu e bună. Mă plictiseşte vorbitorul. Corul cântă alandala. Grupul e de tot râsul. Sora aceea cântă pe şase voci odată. Şi multe altele… În general, omul, atunci când nu se poate apropia de un altul, are tendinţa de a găsi defectele acelei persoane. Şi acest lucru se întâmplă fiindcă suntem obişnuiţi să explicăm în mare parte eşecurile… din exterior spre interior. N-aţi observat niciodată că se întâmplă foarte rar ca un copil să vină şi să spună: „Am spart cana”? Cel mai adesea, ea „S-A spart”… Ne spune ceva acest lucru dacă ne gândim la atitudinea critică pe care o avem faţă de ceea ce se petrece în biserică? Evident, nu vreau sub nicio formă să susţin că nu este necesară şi benefică această critică. Eu însumi, prin aceste articole, fac oarecum acest lucru. Dar, sunt două elemente de care ar trebui să ţinem cont, şi anume:

–         Critica nu trebuie confundată cu acuzaţia (şi, din păcate, mulţi fac acest lucru, fie ca „emiţători”, fie ca „receptori” ai criticii)

–         Critica ar trebui să înceapă întotdeauna cu propria persoană.

Revenind la motivaţia socializării trebuie spus că această socializare, dacă este făcută în termeni biblici (doar câteva sugestii: Efeseni 4:2, Coloseni 3:13, Galateni 6:2, Romani 14:1…) atunci prezenţa mea în biserică îşi găseşte împlinirea în latura extrem de importantă a părtăşiei. Cunosc cîteva cazuri de oameni, credincioşi de altfel, care au ales să fie membri ai unor biserici… pe internet. Urmăresc cu conştiinciozitate programele, fac până şi donaţii, sunt încântaţi de programele de acolo etc. Dar, mă întreb oare, este asta părtăşie? În plus, cum ar fi ca, în absenţa acestei componente care se cheamă „părtăşie” reală, oamenii de acest gen să se trezească în situaţia în care să fie întrebaţi la sfârşit, dacă au fost „mădulare” ale unui trup, sau „proteze”? Oare cum ar fi să ai parte, la sfârşit, de un… rai virtual?

După cum nu cred în valoarea socializării prin „FAKEbook”, „chat”, „messenger”, ci le privesc doar prin prisma unor unelte ce pot (eventual) duce la actul real al socializării, tot aşa nu pot să cred în sentimentul real al aparteneţei la trupul lui Cristos, Biserica, prin intermediul virtualului. Socializarea fără componenta ei fizică, manifestată prin o strângere de mână, o privire în ochii interlocutorului, o discuţie faţă în faţă, rămâne o simplă comunicare, şi-atât. De părtăşie nici nu poate fi vorba…

Fiindcă îmi este greu să cred în profunzimea acelui „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” dacă el se manifestă… DOAR la distanţă…

Reclame

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Pe gânduri, Trecător prin lume, Zidul plângerii și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

21 de răspunsuri la De ce (mai) merg oamenii la biserică? – 3

  1. L.I. zice:

    referitor la socializare… eu personal nu m am putut integra in niciun grup de la biserica. am incercat, dar nu mi au placut oamenii, asa ca am abandonat destul de repede sa particip la intalnirile lor extrabisericesti. nu ma simteam bine impreuna cu ei. nush de ce.

    • L.I. zice:

      ps dar nu de asta nu ma duc la biserica, sau ma duc mai rar.

      de ex, mi s antipatici (sau imi devin) unii pastori, fara sa ii cunosc, sa stiu ceva despre ei. si nu pot sa nu pacatuiesc zicand cand in vad: of! iar asta? 😀 : )) doamne iarta ma! nu contest ca poate sa mi placa cum predica (uneori), dar antipatia ramane. 😐

      • marinelblaj zice:

        L.I. ai încercat să discuţi problema asta cu un pastor sau un frate/soră care să nu-ţi fie… antipatici?
        Cum vine asta „nu pot să nu păcătuiesc”? Chiar nu poţi? Sau nu vrei? Asta te-ai întrebat? Nu ţi se pare că în tot ceea ce recunoşti apare cam des verbul „a plăcea”?

      • L.I. zice:

        pai ce sa discut?
        cred ca as putea daca as vrea, dar gandul imi apare inevitabil aproape. in fine…
        da, se pare ca folosesc cam des verbul „a placea”… am dreptul sa mi placa sau nu anumite lucruri sau persoane. nu? 🙂 bine ar fi sa mi placa toti, dar e mai greu.

      • marinelblaj zice:

        Evident, ai toate drepturile… dar nu ţi se pare că asta trădează un soi de egocentrism? 😉
        Şi cum „ce să discut”? Problema asta a ta! Poate te ajuta să identifici cauza acestui „eu şi ce-mi place mie”…

      • L.I. zice:

        mi se pare.
        cred ca cunosc cauza.

      • marinelblaj zice:

        E un început! Bun!

  2. marinelblaj zice:

    Ţi-ai pus vreodată întrebarea unde este problema?

  3. marinelblaj zice:

    Chiar aşa! De ce ar fi o problema ceva ce este dar nu e? (cam aşa aş traduce eu ce ai scris) 😀

  4. szromulus zice:

    Am urmarit cele 3 articole din acest ciclu am incercat sa subsumez o idee 🙂
    Cred ca nu functionam in biserici ca trup a lui Hristos. Bun asta ar fi partea de high level of abstraction. Am cautat de-alungul anilor sa gasesc o traducere a acestei metafore in termenii societatii moderne, intrucat notiunea de trup este clara, dar nu face un click foarte bun in mintea majoritatii, un fel de : „bun stim despre ce este vorba si….?” .

    Biserica in prezent este impartita in doua categorii – membrii activi si pasivi, cei care contribuie la realizarea programului si cei care vin acolo pentru a participa ca ascultatori la program(este o copie relativa a sistemului din bisericile clasice – cler si enoriasi). Sigur am avut mai multe debates cu unii si altii legat de acest aspect, in schimb daca incercam sa observam cu ochiul camerei de luat vederi clar ca aceasta impartire este reprezentativa. Astfel membrii activi sunt puternic determinati datorita rolului lor, in timp ce restul intra intr-o zona in care pot predomina extrem de usor nemultumirile, lipsa de motivare, anxietatea.

    As spune ca mult mai actuala ar fi imaginea unei companii in care fiecare are un rol activ bine determinat(sa luam cazul unei companii bine administrate si corecte). Revenind la exemplul companiei daca fiecare ar fi fiecare bine format pe rolul lui, multe dintre nemultumiri, anxietatea ar disparea automat. Asta se observa usor in grupurile mici care nu depasesc un 20 de persoane, atmosfera este compacta, bine motivata, fiecare avand o importanta in cadrul grupului. Cand ne simtim utili dispare anxietate, nemultumirile se dizolva de la sine :). Acesta era si secretul bisericilor din primul secol.

    • L.I. zice:

      membrii activi sunt vreo 10%, iar restul sunt pasivii. nu i includ la activi pe cei din cor si fanfara. acum ramane de vazut cati dintre cei activi activeaza de dragul Domnului si al bisericii, si cati ca sa iasa ei in evidenta.
      celor pasivi nu prea li se permite sa participe la programul bisericii (si aici pot sa ma refer numai la cantare) asa cum ar trebui. cand sa paticipi daca trebuie sa cante solo x, y si z, iar tu trebuie sa stai in banca sa i asculti? nu vreau sa zic ca as vrea sa bag si eu cate un solo. : )) eu numesc partasie (si) a canta mai multe cantari in comun, si nu a asculta precum la spectacol cantari solo. parerea mea… poate gresita.

      • marinelblaj zice:

        L.I., de unde procentele acestea? De ce nu sunt activi cei din cor şi (unde există) fanfară? Ai impresia că aceştia se rezumă la a sta în faţa bisericii şi a cânta? La noi, cel puţin, corul are repetiţii, în cadrul cărora există momente de rugăciune şi părtăşie. Aceşti oameni se implică şi atunci când există acele solo-uri pe care tu le vezi DOAR ca pe o „băgare în seamă”.
        Dar… ne limităm doar la latura aceasta care se cheamă muzică?
        Şi, apropo, „În mâna de Olar” a fost un solo în care eu am împărtăşit bisericii povara pe care o aveam. Aşa a ajuns şi pe blogul fratelui Cruceru şi apoi aici. Asta nu intră la părtăşie?

  5. marinelblaj zice:

    Interesante observaţii, Romulus! Trebuie să recunosc că articolele acestea sunt scrise „cam de pe genunchi”. Ele, aşa cum scriam, nu sunt o abordare exhaustivă. Mai degrabă sunt observaţii, constatări şi comentarii precum cel pe care l-ai făcut tu nu fac decât să „rotunjească” viziunea.
    Referitor, totuşi, la ultima ta observaţie, ma întreb ce îl împiedică pe fiecare membru al unei biserici să fie util? Apoi, dacă ne gândim la grupuri mici, de ce nu merg lucrurile mai departe, după modelul unei molecule (de exemplu)? Şi acolo sunt grupuri mai mici, care conlucrează în interiorul lor, dar asta nu le impiedică să funcţioneze de la nivelul micro la cel macro!

    • szromulus zice:

      Fiecare putem avea un rol in biserica. Ceea ce scriam mai sus provine din framantarea mai multor ani si de multe ori cum spui tu “cam de pe genunchi”. Am trecut prin etapele de apatie, anxietate, lipsa totala de motivatie, cum de altfel toti trecem, dar am fost mai greu de convins la capitolul „du-te ca asa face toata lumea” 🙂 . Imi insusesc mai greu un comportament formal de dragul formalitatii. Cum spune si L.I. mai sus in jur de 10% sunt membri activi restul trec in categoria pasiva.

      De-alungul celor 22 de ani de credinta am gasit un raspuns multumitor pentru mine desi am trecut si prin etape active la biserica, dar nu pentru o perioada lunga. Mi-am focalizat atentia spre lucrarea nevazuta a Lui Dumnezeu, anume lucrarea in care se vad rezultatele, dar mai putin procesul.

      Rolul rugaciunii spre exemplu este unul foarte greu, dar putini il considera important, in schimb el este fundatia care declanseaza actiunea lui Dumnezeu. Rugaciunea este mult mai mult decat rostirea inaintea lui Dumnezeu a unui scurt „mesaj” verbal de 3 minute, ci consta in a te forma intr-o rugaciune vie. Noi vedem lucrurile atomic, de la ora la ora citesc, de la ora la ora ma rog, de la ora la ora mananc, dar exista si o alta dimensiune a lucrurilor ne-atomicizata, aici este tot secretul.

      In ultima instanta este important ce vedem ca rol activ in biserica…

      • marinelblaj zice:

        Cred că aici e… „buba”! Nu ştim exact ce înseamnă „rol activ”. Avem impresia că rol activ e doar cel al persoanei care „performează” în faţa bisericii (de la predicare la… solo). Greşit! Aşa cum spui, rugăciunea ce este? Dar vizitarea bătrânilor, a bolnavilor? Dar să vezi un grup de tineri care merg să ajute la repararea gardului unei văduve? Dacă înţelegem corect ce înseamnă „rol activ” s-ar putea ca, odată cu perspectiva asupra slujirii, să ni se schimbe şi procentele pe care le pomenim.
        Din păcate, şi nu vreau să fiu negativist, sunt mulţi care se cam „ascund” în spatele rugăciunii. Cunosc oameni care, în loc să se implice aşa cum ar putea într-o anumită problemă, preferă să-ţi arunce un „am să mă rog pentru tine”, treabă care e valabilă eventual până la uşă. Apreciez foarte mult obiceiul cuiva (nu spun cine) care, atunci când chiar nu se poate implica într-o formă fizic activă, nu spune ca mai sus, ci spune „hai să ne rugăm împreună pentru problema ta”. Şi o şi face! E acesta un rol activ?

      • szromulus zice:

        Nu ziceam de rugaciunea vazuta ca „usa de scapare”, eu cred ca in fond nici acea rugaciune nu se mai intampla vreodata sau daca e facuta e facuta ca si munca de la ghiseurile de la Finante 😀 , dar e fara efect.

        Sigur cand poti ajuta ajuti, mi se pare un rol foarte important si din pacate nu este promovat ca un rol, ci ca o optiune de care nimeni nu este interesat. Sa nu mai zic de incurajare – poate fi in multe cazuri un element crucial. Traim intr-o societate chinuita de stress si depresie, o vorba buna, o idee pot reprezenta chiar solutia problemei. In multe situatii cel presat de stress si depresie nu mai vede solutii isi pierde increderea in sine. Sa iti iei 20 de minute sa discuti cu el intr-o maniera pozitiva si sa te rogi alaturi de el poate reprezenta chiar cheia problemei.

        In rugaciune spusele lui Martin Luther le consider extrem de reale „Am asa multe de facut, ca astazi trebuie neaparat sa incep cu trei ceasuri de rugaciune.” .Nu de putine ori am observat ca pot pierde zile intregi facand eforturi mari sa realizez ceva, in timp ce de multe ori dupa rugaciune lucrurile se conecteaza automat.

      • marinelblaj zice:

        Am înţeles foarte bine la ce făceai referire, Romulus, şi mulţumesc pentru precizări. Dar eu voiam să atrag atenţia asupra demonetizării rugăciunii (căci nici ea n-a scăpat!), a trecerii ei în rubrica „acţiuni de acoperire”.
        Nu ştiu dacă am înţeles bine treaba cu rugăciunea „ca uşă de scăpare”. Dacă e PRIVITĂ aşa, adică FOLOSITĂ ca un fel de „colac de salvare”, şi atitudinea asta are un caracter conştientizat, atunci ai dreptate… e fără efect. Dar, dacă rugăciunea „ca uşă de săpare” este făcută în condiţii de căinţă profundă, însoţită de recunoaşterea de rigoare, atunci ea ARE EFECT!
        Da, îmi amintesc vorbele acestea ale lui Luther, dar câţi le iau în considerare azi? Cum spunea cineva, rugăciunea a devenit „cenuşăreasa” bisericii, şi cred că acea persoană se gândea nu doar la punerea ei pe ultimul plan, ci şi la rolul de a face lucrurile murdare, pe care nimeni nu le face!

  6. Cosmin zice:

    „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine “ . Uneori mă regăsesc și eu în cuvintele Domnului Isus, mă uit în jurul meu și chiar dacă nu pot să citesc ce este în inima fiecăruia, pot observa în trăirile și modul în care mulți tratează relația cu Dumnezeu. Văd și acum imaginea cu o parte din grupul de laudă și închinare, care suntem noi toată Biserica (așa cum mereu ne amintește fratele Marinel ), cum se îmbulzea la ieșirea din Biserică, deși nu se spuse așteptata formulă, “Biserica este libera”. Cum să ne închinăm și să lăudăm cu inima, când gândul nostru este la ce o să facem când ieșim din Biserică? În cele spuse mai sus se regăsesc așa numiții “credincioși pasivi “ , care vin la Biserică, trăiesc momentul și programul, iar după ce ies își trăiesc viața “ca lumea “. De la cele spuse mai sus ajungem iarăși la cuvintele Domnului Isus : „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.”. Putem noi vedea Impărația lui Dumnezeu din Ceruri, dacă noi nu o vedem pe cea de pe pământ în care mereu și mereu suntem chemați să o trăim din toată inima noastră? Mai înșelător este pentru partea de credincioși activi care au activități constante în slujire, pericolul paște în faptul că slujirea lor să devină o rutină, ei să nu fie născuți din nou, iar slujirea lor cu timpul să fie fără inimă, ci doar cu buzele. Acest gen de credincioși nu sunt lumină pentru că ei în afara Biserici sunt reținuți în a-L mărturisi pe Domnul Isus. Printre cei menționați mai sus, mă pun și eu uneori, chiar cap de listă. „Sculați-vă, nu vă temeți!”, este îndemnul dat de Domnul Isus apostolilor, acesta este și îndemnul pentru noi, nu contează timpul,locul sau împrejurarea. “ Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” Noi toți,care vrem să îi urmăm exemplul, trebuie să slujim pe cei care au nevoie de Domnul, iar în Biserică trebuie sa-i slujim Tatălui din Ceruri, asta find și cauza adunării noastre,ale creștinilor în Biserici. Închei prin frumoasele cuvinte ale Apostolului Pavel „Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi,ca să vi se întărească inimile şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi”

  7. marinelblaj zice:

    Frumoase şi sincere gânduri, Cosmin! Triste şi adevărate…
    Uneori complicăm inutil analizele şi concluziile noastre, când adevărul e atât de simplu şi la îndemână…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.