Încă mai cheamă…


Ascultam astăzi pe blogul fratelui Cruceru una dintre mult prea multele istorisiri ale aceleiaşi şi aceleiaşi poveşti a fiului risipitor. Şi eu am fost un fiu risipitor… Şi eu am ajuns la un moment dat să mă uit cu jind la roşcovele porcilor… Şi eu am fost la punctul în care am crezut că am pierdut totul

Încerc în aceste zile să înţeleg de ce merg sau nu mai merg oamenii la biserică. Ascultând acea relatare m-au copleşit amintirile. Şi, deasupra lor, ca o blândă consolare şi mângâiere, plutea un vechi imn creştin…

Doar Dumnezeu poate avea atâta dragoste…

Reclame

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Amintiri, Biserica, Muzichie, Pe gânduri, Trecător prin lume, Zidul plângerii și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Încă mai cheamă…

  1. Observ că în blogosfera evanghelică tema fiului care-şi părăseşte căminul pentru deşertăciunea unei vieţi păcătoase a devenit destul de frecventă.Ştiu că până şi pe al meu (care de fapt nu-mi aparţine 😕 )s-a postat un articol despre iertarea unui Tată .

    • marinelblaj zice:

      Alexandra, mie mi se pare că e bine că se readuce frecvent în discuţie tema fiului (în fapt, tema rătăcirii), căci asta se întâmplă în vremurile pe care le trăim! Tot mai mulţi fii rătăcitori. Pe care Tatăl continuă să-i aştepte…

  2. Mereu trăiesc cu impresia că Dumnezeu ar avea „preferaţi”.Cunosc persoane care primesc de la viaţă (implict de la Divinitate) multe daruri pe care nu ştiu cum să şi le folosească,iar altele nu se aleg cu nimic din partea Tatălui,deşi muncesc mult mai multe decât cele din prima categorie menţionată.Pe deasupra,eu empatizez cu fiul cel mare.Dânsul şi-a dat mai mult silinţa să îndeplinească Cuvântul Domnului decât mezinul familiei.Nu mi se pare corect că acestuia niciodată nu i s-a dăruit vrun gest de apreciere şi recunoştinţă sau o manifestare exterioară a Dragostei Celui Care înseamnă Iubire infinită.Eu cred că din această cauză a ajuns insensibil şi egoist faţă de ceilalţi,mai ales de cel care a părăsit căminul părintesc în căutarea plăcerilor trupeşti.Şi altceva mă mai frământă în ceasurile cu cer fără stele.De ce nu apare nicio mamă?Eu ştiu că în fiecare familie evreiască din acele vremuri,dacă nu chiar în oricare creştină,există un sprijin feminin care îi leagă pe toţi ceilalţi membrii atunci când aceştia întâmpină probleme.
    Răzvrătitul parabolei e tocmai cel care încearcă prin toate puterile să respecte şablonul prestabilit de Tată. 😀

  3. marinelblaj zice:

    Dacă acel 1997 din id-ul tău e cumva anul naşterii tale, Alexandra, este explicabil felul în care priveşti lucrurile. Doresc să precizez de la bun început că nu vreau să priveşti asta ca pe o desconsiderare. La vârsta aceasta eu luam una dintre deciziile care aveau să-mi marcheze definitiv şi iremediabil viaţa: MUZICA. Mi-e dor de vârsta aceea şi de momentul acela…
    Şi-acum, revenind la problema pusă de tine. Am spus-o (şi nu sunt nici primul şi nici unicul) cu alte ocazii: Dumnezeu discriminează. În anumite limite impuse de caracteristicile Sale. Altfel spus, discriminează fără a-Şi încălca iubirea şi dreptatea. Dar, cum El ştie mai bine, să-L lăsăm pe El să decidă cui şi ce fel de daruri dă. Este adevărat, sunt dintre aceia care muncesc mult, dar munca nu este o compensare a darului. Când faci orice altă lucrare decât lucrarea la care te cheamă Dumnezeu, singurul rezultat va fi acela că vei fi… transpirat!
    Empatizarea ta cu fiul rămas acasă uită un detaliu. El făcea acel lucru conştient de „târgul” ascuns al devotamentului său: moştenirea. Apoi, avem în pilda aceasta doi fii risipitori, nu unul. Dar… unul se pocăieşte de dragul relaţiei, celălalt pune interesele deasupra relaţiei. Observi cum vorbeşte el? „Acest fiu al tău”, nu „fratele meu”! Un fel de succes clădit pe eşecul celuilalt. Un pericol al înlocuirii dragostei cu moralitatea.
    Cât priveşte mama… poate că în pilda aceasta era vorba despre un tată văduv. Femeia ocupă un rol major în Biblie, nu cred că este vorba despre vreo problemă de acest gen, dar aşa e când ai 16 ani (sau pe-acolo) şi legăturile parentale sunt mai puternice. Există o reacţie de frustrare…
    Oricum, un subiect ce nu poate fi abordat niciodată în totalitate, acesta al fiului risipitor.
    A! Era să uit: respectarea unui şablon nu presupune neapărat mântuire…

  4. 1)”Cât priveşte mama… poate că în pilda aceasta era vorba despre un tată văduv. Femeia ocupă un rol major în Biblie, nu cred că este vorba despre vreo problemă de acest gen, dar aşa e când ai 16 ani (sau pe-acolo) şi legăturile parentale sunt mai puternice. Există o reacţie de frustrare…” ->Mi s-a părut foarte ciudat faptul că lipsea o prezenţă maternă care să echilibreze totul. 😀
    2)”La vârsta aceasta eu luam una dintre deciziile care aveau să-mi marcheze definitiv şi iremediabil viaţa: MUZICA. Mi-e dor de vârsta aceea şi de momentul acela…”->Mereu am crezut că deciziile legate de urmarea unui drum în viaţă în domeniul profesional ori cel emoţional sunt mult mai uşoare pentru cei care se orientează spre sfera Artelor.Aici ne putem da mai lesne seama dacă ne-am născut sau nu cu aptitudini pentru a cânta pe o anumită tolanitate ori a desena într-un anumit stil.Pe deasupra,eu am întrebat pe unii dintre cei care lucrează în domeniul muzical sau care au rămas cu această îndeletnicire la stadiul de plăcere şi aceştia mi-au răspun că pentru dânşii aceasta reprezintă viaţa însăşi deoarece nu şi-o pot închipui în afara sau chiar în lipsa Muzicii.

    • marinelblaj zice:

      1) Da, poate fi ciudat. Dar doar dacă privim lucrul acesta din perspectiva structurii familiale. Accentul pildei nu este îndreptat spre echilibru. Dimpotrivă. Dezechilibrul este ceea ce caracterizează toată povestea!
      2) În domeniul artelor decizia nu înseamnă acceptarea, Alexandra. Ştiind că sunt talentat artistic pot accepta şi folosi talentul. Dar, decizia presupune asumarea unui drum, cu riscuri, sacrificii, renunţări, dureri… Tocmai de aceea îi vei auzi pe mulţi spunând că în afara muzicii (mi-a plăcut că ai scris cuvântul cu majuscule!) simt că nu mai trăiesc. Absolut real şi aproape fizic resimţit!

  5. 3)”Dacă acel 1997 din id-ul tău e cumva anul naşterii tale, Alexandra, este explicabil felul în care priveşti lucrurile.”->Exact!La prima vedere par mai tânără cu cel puţin un an,ceea ce îmi insuflă o stare de mulţumire.Recunosc că nu voi ajunge niciodată la performanţa uluitoare a lui Tudor (Vişan-Miu),însă apreciez drăgălăşenia şi empatia pe care o arată faţă de mine.Ar trebui să devină psiholog.:D
    4)”Empatizarea ta cu fiul rămas acasă uită un detaliu. El făcea acel lucru conştient de “târgul” ascuns al devotamentului său: moştenirea. Apoi, avem în pilda aceasta doi fii risipitori, nu unul. Dar… unul se pocăieşte de dragul relaţiei, celălalt pune interesele deasupra relaţiei. Observi cum vorbeşte el? “Acest fiu al tău”, nu “fratele meu”! Un fel de succes clădit pe eşecul celuilalt. Un pericol al înlocuirii dragostei cu moralitatea.”->Eu nu îl pot condamna decât într-o anumită măsură.Ar fi trebuit să gestioneze revenirea fratelui său mult mai degajat.Eu chiar mă regăsesc în comportamentul lui,aproape în fiecare cuvânt îndreptat cu răutate şi ranchiună Tatălui care abordează o atitudine împăciuitoare faţă de ambii fii si Care încearcă să le arate celor 2 Dragostea pe care o simte în mod egal pentru unul sau celălalt.
    Aşa gândesc sau acţionez (câteodată simultatn 🙂 )!Totuşi,e bine că finalul parabolei are un final deschis,ceea ce oferă cititorului opţiunea de a-şi contura singur sfârşitul)în cazul fraţilor opuşi ca personalite şi caracter) sau continurea Vieţii Veşnice a celor 3. :mrgreen:

    • marinelblaj zice:

      3) Păstrează această stare de mulţumire. Îţi va prinde bine mai târziu. N-ai idee cât de mult…
      Şi eu îl apreciez foarte mult pe Tudor şi, din felul în care „te citesc”, şi pe tine. Mă bucur când descopăr tineri care ştiu şi altceva decât… mai bine nu spun! 😉
      4) Nu cred că se pune problema condamnării fiului rămas acasă. Dar e bine să înţelegem ce este greşit în atitudinea lui. Poate că asta ne va feri să fim subiect al temelor de genul pe care încerc să le discut în articolele „De ce (mai) merg oamenii la biserică?” Risipirea se poate face şi din exterior şi din interior…
      Şi-apoi, poate că e bine, poate că nu e bine că povestirea are un final deschis. Depinde de fiecare dintre noi cum abordăm „portiţa” asta lăsată deschisă!

  6. Pingback: Despre risipa de cuminţenie « Muşcătura lui Fenrisúlfr

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.