De ce (mai) mergem la biserică?


in biserica

Iată o întrebare care cuprinde în ea însăşi o mulţime de alte întrebări! Şi nu neapărat mai mici! Dimpotrivă! Eu cred că în spatele acestei întrebări sunt altele, mult mai mari, mai importante şi mai grave.

În decursul vieţii trăite în credinţă şi, implicit, în biserică, am putut observa atitudini dintre cele mai diverse faţă de aceasta. Pornind de la „clasicul” răspuns, pe care îl auzi cel mai adesea, „aşa se cuvine”, răspuns care nu conţine, de fapt, nici o explicaţie, până la deja şi el „clasicul” răspuns: „nu-mi place ce se face acolo”, care conţine mult mai multe explicaţii, toate trădează cu totul altceva decât refuzul în sine.

Acel „aşa se cuvine”, despre care scriam că nu conţine nici o explicaţie, este cel mai adesea un simplu reflex, în multe cazuri moştenit. Realitatea este că acest răspuns nu ar trebui să fie greşit, dacă este să ţinem cont de multe versete din Biblie care scot în evidenţă „necesitatea” acestui act (Evrei 10:25, Fapte 1:14, 2:44-46, Romani 1:12, 15:6 afirmă sau transmit ideea că „aşa se cuvine” nu poate fi doar o expresie goală de conţinut!). Dar când acest act reflex ţine doar de un act volitiv care nu este motivat în sine, atunci el nu se deosebeşte de actul reflex al respiraţiei (chiar dacă din această comparaţie se mai nasc uneori metafore!), căci nimeni nu îşi spune, motivând, „acum trebuie să respir”!

Cel mai frecvent răspuns pe care l-am auzit este însă acel „nu-mi place”, sub forme şi motivaţii dintre cele mai diverse. Trebuie să recunoaştem cu onestitate că nici acest răspuns nu este unul greşit, dar doar dacă motivarea este corectă. Se poate să nu-ţi placă lucruri care nu sunt în conformitate cu normele scripturale, cum ar fi păcatul trecut cu vederea, erezia manifestată etc, dar când acel „nu-mi place” ascunde gusturi personale privind felul predicării şi nu conţinutul, genul muzical practicat sau alte lucruri ce ţin de latura liturgică despre care eu am o părere mai degrabă personală decât scripturală, atunci problema reală este nu la biserică, ci la mine!
Nu este doar o părere, ci o constatare, aceea că uităm nişte elemente esenţiale ale frecventării unei biserici, şi aş enumera doar câteva: hrănirea în vederea creşterii spirituale, părtăşia, apartenenţa la trupul lui Cristos… Dacă am sta să le gândim pe fiecare în parte nu ne-ar fi greu să constatăm, dacă suntem oneşti, că toate acestea sunt excesiv de personalizate sub forme de genul: „decât ghiveciul de la biserică mai bine studiul personal serios”, „părtăşie cu cine? Cu ăla care…?” ori „dacă şi ăsta e trupul, cu atâtea mădulare bolnave…”
Şi-apoi, nu trebuie să omitem nici faptul că sunt mulţi dintre cei care îşi impun frecventarea bisericii fără absolut nici o motivaţie, considerând că simpla prezenţă rezolvă totul. Îmi amintesc vorba cuiva: „după cum statul într-un garaj nu te transformă într-o maşină, tot aşa nici statul într-o biserică nu te transformă într-un credincios”. De gândit, chiar dacă este o exprimare aparent… brută! Aceştia sunt oameni care nu aud nici predica, nici cântările, nici rugăciunile, dar ştiu exact cât este ora şi apreciază mai degrabă căldura de peste iarnă şi aerul condiţionat din timpul verii!

(va continua)

Reclame

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Disperări, Pe gânduri, Trecător prin lume și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la De ce (mai) mergem la biserică?

  1. Pingback: De ce (mai) merg oamenii la biserică? – 2 – | cetatea de piatră

  2. Pingback: Despre risipa de cuminţenie « Muşcătura lui Fenrisúlfr

  3. Gabriel Băloi zice:

    Îmi place imaginea de mai sus ! 🙂 Are ceva curat în ea, uşor şi diafan; parcă e degrevată de diversele probleme ce pot, uneori, străbate şi îngreuia fiinţa umană chiar şi în templul lui Dumnezeu. Reprezintă un exemplu de pură onestitate şi sinceritate.
    Atitudinea este şi elegantă, pînă una alta, şi aceasta fiindcă nu se scurg şi balele ! 🙂

    Ziceai ceva foarte important mai sus despre : hrănire în vederea creşterii spirituale – părtăşie – apartenenţa la Trupul lui Cristos. Da, aceea e relaţia obligatorie. Nu există hrănire fără părtăşie reală şi nici apartenenţă la Trup fără acelaşi tip de părtăşie. În afara părtăşiei culegi doar cîteva detalii, informaţii scripturale, dar în niciun caz nu te hrăneşti. Ceea ce ne lipseşte, fr.Marinel, este tocmai părtăşia spirituală. Nu fuzionăm spiritual. Hrănire duhovnicească şi creştere spirituală nu poate exista în afara părtăşiei.

    • marinelblaj zice:

      M-a amuzat teribil remarca ta, Gabriel! Tu ai dreptate, există ceva sincer în atitudinea „adormitului din biserica frumoasă”. Măcar el e sincer!
      Categoric! Nu poate exista hrănire duhovnicească şi creştere spirituală în afara părtăşiei! Şi, cum părtăşia e din ce în ce mai rară şi mai falsă, nici nu-i de mirare câţi „flămânzi spiritual” avem în jur!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.