Doar zece porunci – o istorie a prăbuşirii (sau “România… aşa cum nu vrem să o vedem”)(IV)


10commandments_2425344b

Hărnicia lenei…

Prăbuşit pe nisipul cald al plajei, aştept momentul plecării în larg cu emoţia celui ce pleacă în prima sa călătorie pe mare. Tot ce ştiu despre acest gen de aventură poate fi adunat în paginile unei cărţi pe care am scris-o de nenumărate ori dar care n-a existat cu adevărat niciodată.
Războiul? O amintire…
Troia? Un episod al tinereţii…

Acum, oamenii mei (pe care în mod obişnuit îi numesc cu acelaşi nume — gânduri —) pregătesc de ceva vreme corabia pentru plecare şi din când în când vin şi mă mai întreabă câte ceva.
Să pun şi provizii de spaime, Ulise?”, mă întreabă unul dintre ei.
Crezi că avem nevoie de mai multe iluzii în cală. E deja plină” îmi spune un altul.
Nu ştiu unde au dispărut puţinele certitudini pe care le-ai ascuns în cabină” mă alarmează şeful de echipaj.
Şi tuturor le răspund cu un zâmbet indiferent, străin şi detaşat. Îmi este suficient nisipul cald ca patul dinaintea deşteptării de dimineaţă, soarele luminos ca zâmbetul mamei venit parcă de câteva vieţi şi murmurul apei prezent ca un frate de suflet.
Mă deranjează doar senzaţia că toate acestea par a se subţia în prezenţă pe măsură ce clipele se scurg în această clepsidră imensă care este plaja pe care mă aflu. Sentimentul acela de lumină strangulată în strânsul pleoapelor. Emoţia sunetului ce se stinge şi se îneacă în sine. Şi gândul apăsător că toate lucrurile vor deveni un patetic „au fost”…
Pare ciudat, dar nici o nelinişte nu mă tulbură. Tăcerea e mai puternică decât orice se întâmplă în jur şi mă simt parte din ea pe măsură ce lumea se depărtează de mine, din mine.
De undeva, de sus, se aude foarte slab o voce tânguitoare… „Copilul meu, copilaşul meu…” plânge vocea şi o recunosc ca şi când ar fi fost în mine dintotdeauna. Vreau să strig şi să-i răspund, dar numai eu sesizez în foşnetul buzelor ţipătul care spune: „MAMA!” Şi simt tot mai dureros dorul de a fi cu EA deşi încerc o vagă senzaţie de apropiere a acestei dorinţe, apropiere pe care o percep tot mai mult cu alte simţuri decât cele cu care îmi fusese obişnuită percepţia.
Se stinge încet, încet lumina, sunetele devin tot mai estompate şi lumea e din ce în ce mai departe, din ce în ce mai rece, din ce în ce mai străină… Apoi SOMNUL DE DINCOLO!

Mai târziu, după ce voi fi petrecut timp nemăsurat şi inutil în labirintul lui Minos, căutând o rătăcită Ariadnă, mă voi afla pe o plajă încărcată de aer antic, privind cu tristeţe o piatră bântuită de soare, nisip şi vânt, pe care o mână tremurândă va fi scrijelit cu tristeţe: ULISE.

Mă întreb, în neodihna acestui leneş popas de dinaintea aventurii ce se arată la orizont, ce este de fapt odihna

Şi marea îmi răspunde întorcând fila unui nou val şi scriind cu el pe plaja fierbinte: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă…”

 

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Disperări, Mioritice, Pe gânduri, Sare... amară, Smile..., Zidul plângerii și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Doar zece porunci – o istorie a prăbuşirii (sau “România… aşa cum nu vrem să o vedem”)(IV)

  1. Pingback: Σαγαπώ Ελλάδα | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s