Doar zece porunci – o istorie a prăbuşirii (sau “România… aşa cum nu vrem să o vedem”)(II)


 10commandments_2425344b

Agitaţia rătăcirii           

Cât de mult aş fi vrut să fi greşit de la bun început. Să nu-mi fi dorit acea asemănare şi mai ales ca ea să nu se fi supus regulilor pe care le detestam. Ce căutam eu, intrus ciudat, între aceste Gorgone? Ce căutam eu în acea grădină (daimonul îmi şopteşte otrăvit — „popor”) a Hesperidelor şi cui plănuisem oare să duc faimoasele mere de aur? Doar îmi spusesem până atunci că doar un naiv poate să mai creadă în valoarea lor. Mere de aur! Ce farsă! Câţi nu se lăsaseră înşelaţi de mirajul lor, de strălucirea lor mincinoasă! Aveam să fiu şi eu dintre aceia care, apropiindu-se de ele, vor fi constatat câtă putreziciune se ascundea sub ciuperca aceea strălucitoare ce le acoperea şi ce reuşea să imite atât de bine culoarea acelui metal amăgitor.

De unde acea intuiţie de a şti ce mă aşteaptă? De unde atâta naivitate de a nu-mi asculta intuiţia şi de a crede că pot fura fără să fiu pedepsit? Pe cine voiam să mint făcându-l să creadă că merele erau destinate altcuiva decât mie? Sau colecţiei mele de vise imposibile…

Dar iată-mă acum, aici, între aceste Gorgone ce-mi fură încet căldura viselor transformându-le în pâraie de piatră de care picioarele goale mi se julesc, făcând ca mersul să-mi trădeze nesiguranţa pe care nu voiam să mi-o vadă nimeni, niciodată. Între aceste Gorgone ce mă privesc pieziş, ca şi cum n-ar vrea chiar să mă omoare dar nici să mă lase să pot pleca… Şi chiar de-ar fi să pot pleca vreodată, oricum să o fac nu doar fără acele blestemate mere ci şi fără o parte din mine, partea aceea aurită (daimonul — „falsă!”) pe care credeam că o voi putea păstra ca pe un argument al bunelor intenţii… Eu însă le privesc direct în faţă şi mă simt cumplit de nefericit, nu pentru că ochii le seamănă cu cei ai mamei lor Keto, ci fiindcă întrezăresc dincolo de aceste priviri un Phorkys ce rânjeşte satisfăcut pentru farsa de a mă fi atras în această grădină doar lăsându-mă să visez şi să cred în veleităţile mele iluzorii de bun grădinar.

Şi-atunci, disperat, am făcut acel gest ce avea să-mi schimbe( pentru a câta oară?) destinul pe care încercasem să-l forţez cu iluziile unui adolescent îmbătrânit în propriile erori. Am căutat să  privesc direct în faţă aceste iluzorii proiecte ale minţii mele împrumutate dintr-un trecut lăsat ostentativ la îndemâna oricărui naiv dispus să cadă în capcana lor, Gorgonele. Le-am privit în faţă conştient de conţinutul sinucigaş al actului meu, dar cu liniştea celui care are puterea să pună punct acolo unde, vai!, prea mulţi văd posibilă doar virgula.

N-am ştiu, sau nu mi-am amintit în momentul acela un lucru pe care credeam că-l învăţasem cu mulţi ani în urmă. Nu vezi decât ceea ce vezi că vezi! Ori eu vedeam ceva ce doream sau credeam că văd şi nu realizam că eram de fapt o imensă oglindă construită din infime fărâme de iluzii păstrate în sertare de memorie împrumutată din cărţile citite. Am înţeles ceea ce eram doar când le-am văzut chipurile îngrozite ce începeau să capete nuanţe din ce în ce mai cenuşii, mai reci, mai imobile. Le-am strigat numele şi lor, şi mamei lor cu o disperare ce venea dintr-un adânc de conştiinţă nealterată de nici un vis, adânc neexplorat şi descoperit acum, într-un moment atât de tragic. Strigătul meu se izbea de chipurile lor şi aveam fizic senzaţia că văd sunetele spărgându-se în mii de cioburi de oglindă împrăştiindu-se pe jos, fiecare reflectând imunda tragedie a scenei create de gestul meu…

Eram de-acum martor neputincios al împietririi celor cărora sperasem că le voi da un alt chip, chipul meu trecut prin atâtea înfrângeri şi mângâiat de atâtea lacrimi… Şi am căzut fulgerat la picioarele lor, fulgerat de încă o iluzie dintre multele ce mi-au ţinut loc de naştere, de viaţă şi de moarte. Am strigat, iarăşi, cu durerea unei noi înfrângeri adunate într-o inimă ce nu le mai putea aproape cuprinde pe toate: UNDE EŞTI, DUMNEZEU?

Şi ecoul pietrelor cu chip de oameni ce mă înconjurau părea că-mi răspunde batjocoritor şi sarcastic: EU… EU… EU…

Printre pietre, o Carte… „Să nu-ţi faci chip cioplit… Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti…”

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Disperări, Mioritice, Pe gânduri, Sare... amară, Trecător prin lume, Zidul plângerii și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s