Ştiinţa şi religie într-o lume ce propune ştiinţă SAU religie

Sunt puţine site-uri pe care le citesc în mod regulat. Bloguri, şi mai puţine. Dar între locurile înspre care mă îndrept aproape zilnic (mai există şi „accidente sau fracturi temporale”) este Ratio et Revelatio.

Mediul virtual, deşi cel mai adesea creează inamiciţii (o exprimare elegantă), căci suntem atât de obsedaţi de propria dreptate şi propriul adevăr!, poate fi generatorul unor prietenii, multe dintre ele rămânând, din cauze obiective de cele mai multe ori, doar în legături virtuale, „sparte” din când în când şi de posibilitatea unor convorbiri telefonice.

Nu ştiu dacă viaţa ne va permite vreodată să ne întâlnim faţă în faţă. Pe Adrian Iosif l-am cunoscut pe blogul fratelui Cruceru. Îmi amintesc foarte bine că prima întâlnire a fost una care, dacă ar fi fost vorba, poate, de alt fel de oameni, s-ar fi încadrat cu siguranţă la acel capitol al inamiciţiilor. Şi Adrian, şi eu, „sărim” destul de repede să punem mâna pe „arma” ironiei… Din fericire, şi spun lucrul acesta cu mare bucurie, mi-a fost dat să descopăr în Adrian un om de o sinceritate absolut dezarmantă. Şi acest lucru a fost suficient, absolut suficient pentru a lega o prietenie. Discuţiile telefonice, schimbul de e-mail-uri, mi-au întărit ideea că am găsit nu numai un prieten, ci şi un partener onest de discuţii în multe domenii. Recent, Adrian îmi propunea unul dintre articolele sale ce îl caracterizează tocmai prin onestitatea cu care este scris.

Articolul în cauză, „Riscul integrismului în interacţiunile dintre ştiinţă şi religie” aduce în discuţie o problemă foarte discutată: dialogul ştiinţă – religie (mă rog, în măsura în care putem numi dialog ceea ce se constituie de prea multe ori în… monologuri). Prima observaţie pe care am făcut-o a fost chiar aceea că Adrian nici nu vorbeşte despre dialog, ci despre interacţiuni, ceea ce spune multe nu doar despre lipsa uneori a dialogului, cât despre intenţia de aprofundare a relaţiei ştiinţă-religie… Adrian este un om de ştiinţă credincios. Dar unul onest în ambele ipostaze.

Nu ştiu dacă această serie de articole (căci sunt de-acum două) va genera discuţii. Dar, cu siguranţă că lecturarea lor va fi utilă. De aceea am ales, chiar dacă trimiterea la articolul de pe site-ul „Ratio et Revelatio” a făcut-o şi fratele Cruceru, să fac publice şi eu această serie de articole. Ratio et Revelatio nu este un blog, aşa că discuţiile nu sunt posibile acolo. Şi, o spun cu convingere, e mai bine aşa. Pe bloguri e altfel. Dar, aşa cum spuneam, simpla (cât de simplă?) lectură e mai mult decât folositoare.

Iată ce scrie, în introducerea articolelor sale, Adrian Iosif:

În cele ce urmează ne propunem analiza unor variante de integrism în care ştiinţa este tratată ca o simplă anexă a unui sistem religios. Din această perspectivă, ştiinţa, prin explicaţiile sale, nu face altceva decât să redescopere şi să reformuleze într-o manieră modernă adevăruri prezente deja în teologia diferitelor religii. Aşadar, dintr-un astfel de punct de vedere, ştiinţa nu este nimic mai mult decât o sclavă harnică şi inteligentă a religiei. Interacţiunea dintre ştiinţă şi religie se reduce, în acest caz, la un discurs unidirecţional prin care religia „pune la punct” şi „cuminţeşte” („smereşte”) ştiinţa.                           

Acest gen de integrism se manifestă astăzi, în principal, (1) în cadrul curentelor orientale de tip new age, „reşapate” după sisteme de gândire şi ideologii occidentale, (2) în unele medii ortodoxiste (cu menţiunea că învăţătura şi practica ortodoxă nu trebuie confundate cu ideologia ortodoxistă) şi (3) în anumite cercuri creaţioniste. Curente asemănătoare există şi în cadrul islamului, dar, deocamdată, ne vom limita la analiza celor trei direcţii enumerate mai sus, dată fiind relevanţa lor pentru aria noastră geografică [2].”

Vă invit să citiţi prima parte a articolului AICI, iar a doua parte AICI. Şi aş adresa şi invitaţia de a urmări acest site, Ratio et Revelatio. Vă asigur că merită!