Cu teamă, despre frică…


„Începutul înţelepciunii este frica de Domnul…” (Proverbe 9:10)
„Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră” (Matei 3:8)

do not fear

Ne întrebăm, uneori cu teamă, în ce punct al credinţei noastre se află acea „graniţă” care face trecerea de la frica de Domnul la înţelepciune.
Cuvintele Mântuitorului ne pot ajuta să înţelegem…
Este inadmisibil pentru un copil al Domnului ca punerea în practică a îndemnului Său, „faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră” să aibă acelaşi „entuziasm” mincinos al lui „vom face totul” din vremea comunismului…

Fiindcă atunci vei trăi o frică de Domnul care nu are nimic de-a face cu înţelepciunea…

Şi, dacă ţi-e frică de Domnul pentru că nu eşti sigur că faci ceea ce trebuie nu înseamnă altceva decât că nu ştii ce trebuie să faci…

Reclame

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Pe gânduri, Picături, Trecător prin lume și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Cu teamă, despre frică…

  1. mars zice:

    Eu intotdeauna privesc frica drept o consecinta a faptului ca nu cunoastem totul. Cred ca doar lucrurile pe care nu le cunoastem, genereaza frica.

    Cand admitem ca inceputul intelepciunii este frica de Domnul, admitem ca intotdeauna va exista intre noi si El o latura a Lui pe care nu o vom putea cunoaste niciodata si de care, cel mai intelept ar fi, sa ne temem.

    Dumnezeu ne cheama sa-L iubim nespus de mult, dar sa ne si fie frica de El. Aparent pare o contradictie in termeni, deoarece nu poti sa iubesti ceva ce nu cunosti, numai ca El ne cere sa iubim doar ceea ce putem cunoaste la El. Si putem cunoaste doar ceea ce El ne-a descoperit.

    • marinelblaj zice:

      Mars, bine ai venit în „Cetatea de piatră”!
      În esenţă sunt de acord cu partea a doua a comentariului tău (chiar dacă doar parţial, şi am să explic). Cu partea aceea, „doar lucrurile pe care nu le cunoaştem, genereaza frica”… Sunt o mulţime de lucruri de care ne este frică tocmai pentru că le cunoaştem. Aşa se naşte… prudenţa!
      Îmi amintesc ce spunea parcă Dorothy Bernard: „Curajul este frica după ce şi-a spus rugăciunea”
      Şi-acum să explic… Eu nu văd astfel frica de Domnul. Cel puţin, în niciun caz datorită acelei „laturi a Lui” pe care nu o cunoaştem, ci tocmai fiindcă Îl cunoaştem (atât cât ne este îngăduit fiecăruia în parte). NU cred că frica de Dumnezeu trebuie să fie aceeaşi cu frica generată de necunoscut şi nici că această frică trebuie asemănată cu frica noastră cea de toate zilele. Aici avem de-a face cu acel gen de frică ce duce la dragoste, reverenţă şi supunere absolută. Altfel, dacă frica ar genera doar reverenţă şi supunere ea s-ar asemăna cu multe alte genuri de frică şi n-ar mai lăsa loc iubirii care ne apropie de El cu tot cu frica noastră…
      Dar, şi acesta este un subiect foarte vast…

  2. mars zice:

    bine te-am gasit marinel blaj, si da-mi voie sa-ti spun ca e foarte frumoasa cetatea ta de piatra (si chiar si a lui Montezuma) 🙂

    Marturisesc ca e prima data cand aud vorbind pe cineva despre frica care duce la dragoste si tot aici imi declin capacitatea de a o intelege. Imi pare rau. Pentru mine, frica ridica bariere, dragostea le doboara. Deci efectele lor vor fi mereu antagonice. Daca poti da un exemplu concret, din viata reala, ti-as fi recunoscator.

    Cat despre lucrurile de care ne este frica tocmai pentru ca le cunoastem, banuiesc ca aici ar fi vorba de necunoscutul acelor lucruri. De exemplu, ar fi intelept sa pasesti intr-o camera neluminata si in care cineva a aruncat o pioneza, cu multa bagare de seama. De fapt cu frica, dar nu de pioneza ci de necunoscutul pozitiei ei. Daca in camera se aprinde lumina, pozitia pionezei devine cunoscuta si frica dispare.

    Tot aici, as dori sa te intreb ce anume, din ceea ce cunosti la Dumnezeu, te indeamna sa-ti fie frica de El?

  3. marinelblaj zice:

    Mulţumesc, Mars, pentru aprecieri! Şi felicitări că ai recunoscut cetatea lui Montezuma!

    Întrebările pe care le ridici tu în legătură cu frica mă obligă aproape la un articol separat. Şi am să o fac, fiindcă văd tot mai mult frica abordată dintr-o perspectivă străină mie (nu îndrăznesc să spun greşită, fiindcă s-ar prea putea ca punctul meu de vedere să fie greşit!). Nu am pregătire teologică, dar… iată câteva premise de la care cred că ar trebui să plecăm, dacă dorim să avem o perspectivă reală asupra fricii (le voi relua pe larg în articol):
    Pe Dumnezeu Îl putem cunoaşte în trei moduri:
    experienţial (cunoaşterea care naşte cele mai multe erezii când e singulară)
    raţional (ajutătoare, dar nemântuitoare)
    revelaţional (singura cunoaştere completă)

    Al doilea lucru. Despre frică:
    – Foarte adesea frica este confundată cu teama.
    – Sursa fricii este întotdeauna diavolul şi este folosită doar de el şi niciodată de Dumnezeu. „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică…” (Efeseni 1:7)
    – Paradoxal, cea mai bună modalitate de eliminare a fricii este… teama. Teama de Dumnezeu, care presupune respect faţă de El şi de relaţia cu El. Da, Dumnezeu pune în oameni o anume teamă dar ea e specifică: „spre fericirea lor” şi cu un scop: „ca să nu se depărteze de Mine” (Ieremia 32:39-40). Aici avem de-a face cu teama îndepărtării de El.
    – Frica este precum ciuperca; va creşte doar la întuneric. Adu-o la lumină!

    Există câteva metode de eliminare a fricii dăunătoare:
    – Mărturisteşte-ţi frica
    – Du-te cu Domnul la rădăcina ei
    – Dezvoltă-ţi corect teama de Dumnezeu.

    Cât priveşte frica aceea care duce la dragoste… În primul rând, vezi confuzia cu teama. Teama de Dumnezeu duce la dragoste. Îl iubesc cu atât mai mult cu cât cunosc mai mult ce este şi ce înseamnă El pentru mine, mă tem să nu mă depărtez de El şi teama aceasta mă face să-L iubesc şi mai mult, căci doar dragostea pe care I-o arăt (în toate felurile posibile) mă poate apropie de El.
    Da, frica, în sensul ei cotidian, ridică bariere, dar aici vorbim despre un alt fel de frică… Poate că un exemplu potrivit este chiar relaţia dintre copil şi tată.

    Apoi, orice cunoaştere implică o doză mai mică sau mai mare de necunoaştere: „Cunoaştem în parte…” 1 Corinteni 13:9).
    Ce anume din ceea ce cunosc despre Dumnezeu mă îndeamnă să-mi fie TEAMĂ de El? TOTUL. Cunoaşterea lui Dumnezeu, atât cât este îngăduită fiecăruia, te striveşte, te face să realizezi că eşti insignifiant şi cel mai important în aceeaşi măsură, şi Cineva care te-a putut crea cu aceste atribute îngemănate merită atâta reverenţă, respect şi dragoste cât nu pot să încapă decât în teama de El.

    • mars zice:

      multumesc mult pentru explicatiile suficient de complexe pentru a ma determina sa-mi reanalizez punctul de vedere asupra fricii fata de Dumnezeu.

      • marinelblaj zice:

        Mă bucur dacă poate fi folositor acest „un alt punct de vedere”. Oricum, Mars, o reanalizare asupra punctelor de vedere pe care le avem nu strică niciodată. Ne convingem de justeţea sau de injusteţea lor, cu toate consecinţele relaţionale ce decurg. Şi asta chiar e ceva frumos!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.