Sărbătoarea, România şi… eclesiaştii


Se apropie sărbătoarea naţională…

Pentru unii va fi un prilej să-şi mai tragă sufletul. Pentru alţii, un prilej să mai „mitralieze” din nou românii cu fraze la auzul cărora nu se poate să nu te gândeşti la… „Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge)… la fericirea ei!… la progresul ei!… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare)”

Vor fi fiind şi dintre aceia care îşi vor aminti că şi România face parte din această lume creată de Dumnezeu şi lăsată „în voia minţii ei blestemate” ca să dovedească faptul că Dumnezeu nu este numai iubitor de oameni, ci şi drept, neobligând pe nimeni… Unii dintre ei se vor ruga. Alţii vor întreba şi se vor întreba. Din acest punct de vedere România seamănă tot mai mult cu o ţară care nu mai are răspunsuri, ci doar întrebări. Seamănă tot mai mult cu o ţară şi tot mai puţin cu un popor…

Am păstrat şi eu, ca mulţi alţii, steagul folosit cu atâta speranţă în acel decembrie care a ajuns atât de pomenit încât a ajuns… de pomină. Acum zace într-un colţ de garaj şi va fi probabil „victima” următoarei curăţenii. A avut un loc aparte în inima mea din acele zile de jenantă naivitate în care credeam că apărăm de terorişti uzina electrica doar cu nişte bâte improvizate. Acum, în inimă a rămas doar gaura din el…

Îmi amintesc de cuvintele Eclesiastului, un înţelept ce vorbeşte încă unei lumi nebune, incapabilă să înţeleagă…

„Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu”

România îşi repetă şi ea ciclurile ei, asemeni întregii lumi, cu turnurile ei Babel, cu Babilonul şi robia lui, cu Absalomii şi Ioanii mâncători de miere sălbatică şi lăcuste nădăjduind într-o corabie din lemn de gofer, dar uitând de acea „arcă” salvatoare sub formă de cruce pe care a murit, răstignită, Iubirea, şi despre care ne amintim doar legătura cu moartea, uitând Învierea…

Ţara nu mai arată de mult ca acel copil care privea cu nădejde prin gaura steagului ca printr-o fereastră spre viitor. Seamănă tot mai mult cu un cartier mărginaş şi insalubru al unui oraş numit Europa, în care ne-am pus la uscat şi steagul, udat cândva cu lacrimi, murdărit apoi cu minciună şi spălat cu detergent politic de cea mai proastă calitate. Şi poate că aceasta este cea mai sugestivă formă pe care o are astăzi drapelul despre care se spunea că are scris pe el „unire”, dar pe care citim tot mai des… „uimire”…

Dincolo de toate acestea, aş vrea să-i contrazic pe toţi „eclesiaştii”, aducându-le aminte că încă mai există speranţă, e drept, semănând tot mai mult cu aceea din cutia Pandorei, dar încăpăţânându-se să fie acolo, în pofida tuturor „ameninţărilor” cu iz de „sfârşitul lumii în nu-ştiu-ce-dată”…

Şi chiar dacă pare să sune a „glas care strigă în pustie”, cuvintele Domnului încă răsună şi pentru România…

„… dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara”

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Mioritice, Pe gânduri, Trecător prin lume și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Sărbătoarea, România şi… eclesiaştii

  1. adrian zice:

    si eu simt ca mai exista speranta, dar asta numai dupa ce iau un antidepresiv. Spun asta jumate in gluma, trei sferturi in serios. 🙂

  2. marinelblaj zice:

    Adrian dragă, nici eu nu mai ştiu ce să iau din comentariu tău… „jumătatea” sau „trei-sfertul”. Aşa că, vorba ta, mai bun un antidepresiv… Ţi-l recomand, cu drag, pe cel mai bun: rugăciunea!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.