Între iluzia lui „întotdeauna” şi durerea lui „niciodată”


„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele… Sunt printre ei unii …  care învaţă întotdeauna, şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului” (2 Timotei 3:1, 6, 7)

Se discută insistent în ultima vreme despre cele două tendinţe de abordare a relaţiei dintre credincios şi Domnul şi, aşa cum încercam să rezum într-un comentariu pe blogul fratelui Cruceru, nu suntem capabili să ne găsim poziţia corectă între două extreme la fel de periculoase: cea a unei intimităţi duse până la penibil cu Domnul şi cea a unei reverenţe înstrăinate total de orice idee de relaţie, în care relaţia este redusă la acea reverenţă mistică în care rămâne doar misterul.

Mă gândesc de ceva vreme la drama celor care se încăpăţânează să susţină una dintre cele două atitudini de extremă şi încerc să înţeleg ce anume le generează.

Nevoia de relaţie, incapacitatea omului de a trăi altfel decât social (cu rare excepţii sau momente de excepţie) este una dintre cauze. Când însă această tendinţă „de social”, şi nu neapărat în termenii lui Aristotel, sau de izolare de lumea socială, din nou, nu neapărat în termenii „omului natural” al lui Rousseau, obligat de „contractul social” să… socializeze, omul trebuie să se raporteze unui alt palier, şi lucrurile se complică.

Evident, afirmaţia de mai sus este o simplificare şi intenţia nu este aceea de a intreprinde o analiză filosofică, ci aceea de a înţelege mecanismele şi motivele care duc la cele două atitudini de extremă în ceea ce priveşte relaţia cu Domnul.

Două dintre motive (nu singurele) mi-au atras atenţia în mod deosebit: disperarea şi superficialitatea. Evident, aşa cum am spus, ele sunt mai multe, dar asupra celor două m-aş opri puţin.

Disperarea

De la tulburătoarea interogare „Ce este omul?…” a lui Iov şi până la „Dumnezeule, cine este ca Tine?” a psalmistului există disperarea nevoii de concretizarea a ce anume poate însemna pentru om răspunsul la întrebarea „Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine?”. Între naşterea în plâns şi moartea în tăcere omul simte nevoia să răspundă relaţional la multe întrebări de acest gen. Imposibilitatea unui satisfăcător răspuns raţional sau incapacitatea configurării unuia îl împinge pe omul care crede în existenţa lui Dumnezeu la nevoia relaţionării cu El, în speranţa aflării unui răspuns care să-i împlinească nevoia în relaţia însăşi. Acutizarea acestei nevoi poate duce la această disperare.

Între altele, în pofida negării acestei evidenţe, această stare se manifestă, conştient sau inconştient, recunoscut sau nu, şi la cel care refuză să creadă în existenţa divinităţii.

Ei bine, eu cred că această disperare manifestată în relaţia pe care o caută cu Dumnezeu poate genera tendinţa spre cele două extreme.

Omul disperat reacţionează în extreme. Frica îl poate paraliza, după cum curajul poate genera acţiuni iraţionale, sau care sfidează comportamentul considerat raţional în termeni comuni şi generali. În faţa unui foc care îi mistuie casa, un om poate să se depărteze înfricoşat de grozăvia contactului cu el, resemnându-se să-i constate puterea, dar dorind să stea cât mai departe de el, sau se poate arunca orbeşte în flăcările lui pentru a încerca să salveze ceea ce consideră că îi aparţine, fie că este vorba de lucruri sau fiinţe, mizând pe o „apropiere” nedistructivă de el.

Dumnezeu este un „foc mistuitor”. Coborârea Sa între oameni prin Domnul Isus a permis omului abordarea din perspectiva descrisă mai sus. Unii au păstrat în memorie grozăvia contactului cu un foc ce mistuie, şi au ales să stea, înfricoşaţi şi astfel înstrăinaţi, deoparte, recunoscând puterea dar refuzând apropierea, în vreme ce alţii şi-au asumat „curajul” apropierii, dar uitând puterea.

De aici atitudinea celor pentru care Domnul Isus este acelaşi Dumnezeu „foc mistuitor” sau a celor pentru care, umanizat, Domnul este un „foc domestic”, de care nu trebuie să te temi. Şi-atunci, chiar dacă este „foc mistuitor”, Dumnezeu rămâne undeva, rece şi distant, dar care reclamă teamă şi respect – şi-atât – ori abordabil până la intimitatea care exclude orice pericol.

Un Domn, „Dumnezeu al cerurilor” care este doar… al cerurilor, sau un Domn care poate deveni prietenul cu care să ne bem cafeaua de dimineaţa, într-un proces de obişnuinţă care elimină în final nu doar teama, ci şi respectul.

Superficialitatea

Pentru că este mai greu de încadrat în repere definite, superficialitatea capătă şi exprimări foarte variate.

Pentru foarte mulţi oameni abordarea „frontală” a unei probleme reprezintă un… risc. Pe care foarte mulţi nu şi-l asumă din dorinţa de a evita complicaţiile. Devine preferabilă definirea în termeni vagi, în care conturul ia locul conţinutului, precum crochiul sugerează viitorul tablou.

Aceşti oameni se mulţumesc să afirme existenţa unui Domn, pe care, din cauza acestei atitudini superficiale, Îl creionează şi Îl proiectează în mintea lor după contururi vag definite, folosind atribute spicuite din lecturi biblice sau extrabiblice convenabile, după nevoia de moment. În felul acesta Domnul poate deveni cu timpul un Dumnezeu vag, îndepărtat, izolat în proiecţiile mentale, dar păstrând atributele care reclamă închinarea. Un fel de idol cu forme nedefinite care încearcă să sugereze atribute definite. Un Dumnezeu care nu mai poate fi personificat, care rămâne un „stâlp de foc”, nu care se află în stâlpul de foc. Un Dumnezeu care există şi care lucrează doar la nivelul macro, pentru lucrurile de detaliu fiind „delegate” alte entităţi, precum sfinţi, proroci, moaşte, icoane… Un Dumnezeu izolat cu care se poate comunica doar în izolare. Paradoxal, o astfel de abordare ce decurge din atitudinea superficială reclamă o acţiune opusă superficialităţii, în care detaliul închinării capătă valenţe deosebite şi solicită eforturi speciale. Tocmai această „distanţă” este cea care obligă la un efort al comunicării exprimat cel mai adesea prin eliminarea oricărui lucru ce nu se încadrează în tabloul sacru creionat, pentru validarea căruia se folosesc acele „extrase” subiective din texte alese, aşa cum spuneam, conform nevoii specifice.

Aproape la fel de vag este creionat şi acel Isus-prieten, căruia I se refuză inconştient atributele dumnezeieşti în locul celor omeneşti, căci nu poţi fi prieten cu cineva cu care nu te poţi identifica în lucruri ce ţin de intimitate. Isus este „extras” din Trinitate şi „însingurat” în umanitatea Sa aproape până la nivelul unui om cu puteri supranaturale. Acest „egalitarism” aproape că Îl obligă la a fi mereu prezent în nevoile noastre precum asistentul de la SMURD care răspunde la un 112, dar cu tente de spiritualitate. Abordat şi imaginat astfel, Isus poate fi companionul omului în orice situaţie. El nu mai este Dumnezeu-Păstorul, ci doar Păstorul cu atributele şi puterile lărgite faţă de ale păstorului bisericesc. Este acel Isus din multele texte ale cântecelor religioase moderne care spun că „Domnu-i bun orişicând” şi în care nu e de mirare că se cântă „pentru prietenia Ta renunţ la orice altceva”.

Aşa cum spuneam, şi lucrurile abia creionate în aceste rânduri au o complexitate mult mai mare, ambele atitudini faţă de Domnul sunt extreme. Extreme care duc la atitudini extremiste. Cel cantonat în religiozitatea considerată conservatoare nu va înţelege, şi nici nu va încerca să o facă, că persoana aflată în extrema cealaltă poate reprezenta o căutare sinceră, iar cel ce se simte confortabil în religiozitatea „eliberată de constrângeri” va privi critic la „rigiditatea” celuilalt. Doar compătimirea e reciprocă.

Aşa cum spune versetul citat, fiecare vrea să-l înveţe pe celălalt. Întotdeauna. Şi nu ajunge niciunul la cunoştinţa deplină a adevărului. Niciodată. Pentru că „deplin” înseamnă a cuprinde chiar şi extremele. Totul e să nu se rămână la ele.

Poate că acestea sunt cauzele pentru care „Eu sunt cu voi în toate zilele” se transformă într-un iluzoriu „întotdeauna”, ce conduce la o atitudine care sfârşeşte dramatic în durerea lui „niciodată” din sugestiva parabolă a casei zidită pe stâncă.

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Pe gânduri, Trecător prin lume și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s