„În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1:4-7)
După cum foarte bine explica şi Bridges, „sfânt” (în original hagios) nu se referă la caracterul cuiva, ci la starea existenţei unei persoane. Traducerea cea mai corectă nu înseamnă neprihănit, fără pată sau imaculat, cum ne cam place unora, ci „pus deoparte.” Pentru ce să ne fi pus Domnul deoparte? Pentru că suntem „extraordinari”? Vai, nu!
Şi-atunci, cum să înţeleg şi să accept „aerele” de „sfinţi” ale celor care cred că această denumire înseamnă o aură deasupra capului pentru care mai-mai că le vine să ceară bisericii să înalţe tocul de sus al uşii de la intrare pentru a putea intra fără să fie nevoiţi să-şi plece capul?
Poate că ar fi bine ca, măcar din când în când, să învăţăm să plecăm capul.
Nu de alta, dar aşa ne va fi mai uşor să privim pe ce căi şi cum ne umblă picioarele…
Şi poate că, smeriţi, vom înţelege că iertarea nu se pretinde, ci se dăruieşte!
cetatea de piatră 
eu greu sa… uiti. eu incerc acum sa uit ceva, dar cand ma gandesc, cand mi-aduc aminte, ai ce ma enervez! am ajuns la concluziunea ca e nevoie de timp sa ierti si sa uiti. nu se prea poate asa dintr-o data.
L.I., ai descris aproape perfect procesul de… a NU uita!
„… când mă gândesc, când mi-aduc aminte… mă enervez…”